Ca la Crăciun!
În primăvara anului 1996 băiatul meu era în clasa a doua. Făceau desen cu un profesor tînăr, care îi învăța să picteze pe sticlă în primul rînd icoane, dar odată deprinsă tehnica, îi lăsa pe copii să picteze ce vor ei. Îmi amintesc de o pasăre Phoenix, un zvîcnet negru pe un fond albastru-deschis, sigla formației desenată de Nicu Covaci.
Într-o zi, întors de la școală, mi s-a părut că e mai senin decît de obicei, adică avea un aer luminos-meditativ pe care nu i-l știam. Nici nu a fost nevoie să-l întreb ce s-a întîmplat, pentru că abia aștepta să-mi spună ce se petrecuse: „Mama, azi la desen a fost ca la Crăciun!“.
Mă uitam în ochii lui în care licărea emoția cuiva care a a dat o raită neașteptată în paradis și n-am putut să-i pun întrebări terre-à-terre de genul „Ați primit cadouri?“, „Ați desenat Pruncul în iesle?“, doar am zîmbit: „Cum adică?“. Am văzut că se reculege și că nu-i este chiar simplu să-mi explice ce a simțit, dar voia neapărat să împărtășească cu mine momentul: „Uite, eram cu toții în clasă, pe geam cădea multă lumină, profu’ ne-a pus muzică, o casetă cu Beatles, și toți pictam, pe muzică, pe lumină, așa, pe îndelete, parcă nu mai voiam să se termine ora... Culorile se împrieteneau ușor între ele, era frumos, lin, se amesteca totul, ziceai că lumina și muzica intră în culori. Am știut dintr-o dată că nu pot fi mai fericit decît atît și că doar la Crăciun am mai simțit așa ceva!“.
L-am înțeles imediat. Am văzut că în repertoriul lui emoțional exista ideea de fericire deplină și m-am bucurat că referința era Crăciunul din copilărie, petrecut mereu la Brașov, alături de noi și de bunici și de draga noastră mătușă (care ne crescuse pe toți, adică pe mama, pe mine și pe el, pînă la 7 ani). N-am fost părinți perfecți, dar măcar atîta lucru fusese de capul nostru: reușiserăm să trăim împreună un moment-izvor de fericire, de armonie, seninătate și bucurie, care i-a format o amintire-reper, care îl va însoți toată viața, ca un soare interior, inalterabil.
Erau anii grei de după Revoluție, nu se punea problema belșugului de daruri, dar toți ai casei erau numai suflet, mătușa mea făcea niște cozonaci imperiali, prăjituri neasemuite și mîncăruri adevărate. Nu era nici o legătură evidentă între ora de pictură pe sticlă (pe muzică de Beatles, în lumina dulce de dimineață) și seara de Crăciun în care ne colindau la fereastră, cu glasuri minunate, niște fini ai mătușii. Mi s-a părut însă extraordinar că, dincolo de bradul cu mici luminițe, dincolo de daruri, dincolo de bunătățile de pe masă și de clinchetul clopoțeilor din sceneta cu Moș Crăciun interpretat de tatăl lui îmbrăcat în cojocul meu cu glugă, deasupra tuturor detaliilor concrete, copilul reținuse ecoul interior al unei stări de bine, în sufletul lui păstrase aburul unei atmosfere de cuib sigur și prietenos, de bucurie deplină calmă, muzicală, luminoasă și caldă. Abia prin ochii copilului meu am înțeles caracterul excepțional al acelor zile de Crăciun, din anii ’90. Atunci sărbătorile mi se păreau de la sine înțelese, toți cei din jurul mesei păreau eterni. Niciodată nu mă gîndisem că fericirea poate fi înțeleasă ca un Crăciun al sufletului.
Copilul se referea la Crăciun ca la o experiență deplină, de nedepășit, și nu la „magia“ lui Moș Crăciun, în care nu mai credea de pe la 5 ani, cînd, după plecarea Moșului, a ținut să remarce, oarecum în treacăt, fără să aibă aerul că i-am fi datori vreo explicație, cu un zîmbet plin de înțelesuri: „Hmm... Moșul ăsta avea pantofii lui tata“.
Varianta modernă a sărbătoririi Crăciunului s-a conturat treptat ca un fel de vîrf emoțional al anului. După mijlocul secolului al XIX-lea se focalizează progresiv interesul pe trăirea momentului ca sărbătoare de familie, prilej de bilanț, răsplată și răsfăț pentru copii.
Astăzi, cu toată enorma încărcătură comercială, Crăciunul este sărbătoarea în care este considerată imperativă reunirea familiei în jurul celor mici, într-o atmosferă de belșug, de strălucire, de căldură sufletească, bunătate și bucurie împărtășită. Crăciunul apare mai ales ca un uriaș festival, momentul din an în care fericirea pare să devină, după cum spun sociologii, o obligație, pentru a cărei îndeplinire avem la dispoziție un arsenal aproape nelimitat de strategii consumeriste de poleire și apoi de paradă a reușitei.
În acest an mi-a atras atenția un ritual relativ recent, a cărui funcție este de a imortaliza atmosfera de sărbătoare a Crăciunului petrecut în familie. Este vorba de şedințele foto desfășurate în deplasare, la studiouri profesioniste, care se întrec în a promite tezaurizarea „spiritului de Crăciun“.
Iată cum sună ofertele: „Vă invităm să surprindeți magia sărbătorilor în fotografii de familie sau fotografii ale micuților, vizitîndu-ne pentru ședința foto de Crăciun. Vă promitem o experiență unică și amintiri care să vă rămînă în suflet mult timp de acum înainte“. Sezonul acestor sesiuni foto „de Crăciun“ începe la mijlocul toamnei, cu „prețuri promo“ în luna octombrie, apoi în mai multe intervale din noiembrie, decembrie și prima jumătate a lunii ianuarie. Pozele sînt mai costisitoare în apropierea Crăciunului și ceva mai ieftine în restul perioadei (sumele variază între 400 și 1.200 de lei).
M-a mirat extinderea din octombrie pînă în ianuarie a intervalului în care se practică surprinderea „amintirilor de Crăciun“, dar avem explicația: „Pe noi spiritul Crăciunului ne vizitează începînd cu jumătatea lunii noiembrie…“. Apoi m-a derutat contradicția dintre ofertă – fotografii în studio – și promisiunea de a surprinde atmosfera sărbătorilor petrecute în familie, adică acasă, cu atît mai mult cu cît am găsit astfel de fotografii, făcute în studio, postate apoi pe Facebook împreună cu comentariul: „Cel mai prețios dar pe care-l avem este timpul petrecut în familie! Nimic nu valorează mai mult decît liniștea și căldura de acasă!“. Fotografiile nu sînt făcute în „liniștea și căldura de acasă“, ci este construită o atmosferă idealizată, un cadru supraîncărcat, butaforic: „Te invităm într-un tărîm de basm la noi în studio împreună cu familia ta. De sărbători, nimic nu se compară cu o îmbrățișare în familie – cadrul perfect pentru o fotografie de pus în ramă!“.
Iată și cîteva reacții ale clienților: „Am pășit pentru prima data în studioul parcă desprins dintr-o poveste. De cum intri, te transpui într-o lume feerică ce te încarcă cu căldură, liniște și bunăstare“. Cel mai frecvent apar descrieri entuziasmate care vorbesc de transpunerea într-un spațiu departe de cotidian, miraculos: „un cadru de vis“, „o atmosferă de basm“, experiența e „de poveste“.
Fotograful nu este văzut doar ca autor al unor „poze magice cu familia“, ci i se atribuie rolul de inventator, de creator de amintiri: „Am rămas cu o experiență de neuitat. Îi mulțumim pentru amintirile frumoase pe care le-a creat în aceste poze. Datorită lui avem amintiri frumoase! Se numește magie, nu fotografie! Recomand călduros oricui își dorește să păstreze amintirea celor mai frumoase evenimente sub forma unor imagini perfecte“.
Da, imaginile pot fi frumoase, poate chiar perfecte, dar care este evenimentul fotografiat? Evenimentul nu este sărbătoarea Crăciunului în familie, care are loc la distanță de săptămîni (înainte sau după fotografie), ci evenimentul propriu-zis ajunge să fie chiar vizita la fotograf, aflat în ipostaza de nou oficiant al celebrării Crăciunului. El este scenarist și regizor al unei povești în imagini, pe tema sărbătorii, în care cei fotografiați sînt figuranți ce se succedă pe bandă rulantă, în aceleași decoruri, în aceleași posturi studiate, în aceleași atitudini standardizate, care uneori n-au nici un corespondent în viața reală a celor ce participă, dirijați, ca în transă, la ședința de creat amintiri. Am văzut o serie lungă de copii puși să mimeze cîntatul la pian, să maimuțărească un talent pe care nu îl au, pentru a li se livra „amintirea“ unei activități pe care n-au avut-o niciodată.
Foarte frecventă este și scena idilică a copilașului care citește în mijlocul unui vast pat matrimonial, flancat de ambii părinți întinși alături, într-un blînd învăluitor semiîntuneric, garant al tihnei și al izolării de toate problemele acestei lumi. Îmbrăcați în pijamale de Crăciun, cu toții au doar fața luminată direct de o sursă ce pare să iradieze din cartea deschisă în fața lor. Fericiții părinți revarsă priviri drăgăstoase pe deasupra căpșorului celui mic, în timp ce amîndoi sprijină cartea în unghiul potrivit cititului. Toți trei par absorbiți de lectură, chiar dacă micuțul are mai puțin de un an.
Aceste fotografii au în comun intenția vădită de estetizare, stilizarea atitudinilor. Se vrea crearea unor „documente sentimentale“, secvențe exemplare dintr-un scenariu dezirabil al emoției sărbătorii, imaginat după modelul filmelor de Crăciun și al pozelor din revistele glossy. Oamenii caută achiziționarea unui produs de lux, o imagine glamourizată a Sărbătorii, în care să fie protagoniști ai fericirii de sezon, sub reflectoare, asemeni unor staruri. Unele studiouri precizează că asigură „un decor de Crăciun total exclusivist, real, din gama premium“.
Din recuzită niciodată nu lipsesc numeroase pachete în chip de cadouri. Sînt cutii de carton frumos învelite în hîrtie specială și legate cu fundițe colorate, ținute cu multă bucurie în brațe, dar evident niciodată desfăcute, pentru că sînt doar ambalaje fără nimic înăuntru, forme fără conținut, suprafețe amăgitoare, simple semne ale darurilor.
Cutiile goale, frumos și lucios ambalate, îmi par simbolul noului ritual al trăirii teatral-fotografice a Crăciunului. Dar, cine știe, poate că în durata lungă toată mimarea are rolul ei în perpetuarea acestei sărbători al cărei succes a fost asigurat de capacitatea de a se transforma. Poate că pentru unii dintre copii tocmai experiențele de Crăciun din studioul foto, ritmate de declicul aparatelor foto, cu lumini neobișnuite și părinți emoționați, vor constitui un etalon personal al fericirii.
Mai tîrziu, dincolo de fotografii, aș zice chiar în pofida lor, amintirea timpului petrecut cu cei dragi sub reflectoare îi va putea face pe unii să exclame, în momentul în care vor dori să descrie preaplinul sufletesc al unei clipe de viață: „A fost ca la Crăciun!“.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, specializată în antropologie culturală.
