Rușinea – remediu și otravă
Există medicamente care produc euforie și substanțe care produc o apatie apropiată de tristețe. Rușinea este o emoție care nu poate fi influențată chimic prin ingestia vreunei pastile. Poate fi însă provocată de o simplă privire contrariată sau de umbra unui gînd că altcineva ar putea să te judece, să rîdă de tine, să te disprețuiască sau, dimpotrivă, să te supraaprecieze.
E puțin probabil să ne ia foc obrajii în singurătate, dar e posibilă și rușinea secretă de care știm doar noi, fără martori. Uneori trăim cu o rușine mocnită, pitită în pliurile subconștientului, cu cît mai bine ascunsă, cu atît mai toxică. Prezentă în toate culturile și în toate epocile, rușinea nu are automatismul emoților de bază, fiind o emoție construită social, modulată diferit de la un spațiu cultural la altul, de la o epocă la alta, de la o vîrstă la alta.
Peste tot însă poate declanșa aceeași expresie corporală: înroșirea bruscă a obrajilor, plecarea privirii, tentația de acoperire a ochilor sau a gurii cu mîna, fața căzută, strîngerea umerilor, aerul abătut și manifestarea stîngace a unei intenții de a restrînge la minimum spațiul ocupat. Expresii de genul „a muri de rușine”, „a dori să intri în pămînt de rușine” sugerează caracterul paroxistic al trăirii, tensiunea insuportabilă a acestei emoții, despre care Charles Darwin spunea că este o marcă a umanului, fiind necunoscută în lumea animală, chiar dacă primatelor, sub influxul adrenalinei, li se fac obrajii roșii sub imperiul excitației sau doar al agitației.
Așadar rușinea este o emoție relațională, efectul unei evaluări negative a sinelui, mai mult decît un simplu regret trecător al unui comportament neadecvat. În declanșarea acestei stări neplăcute, pe lîngă autoevaluare, un rol decisiv este deținut de perceperea sau doar de imaginarea evaluării negative a sinelui de către alții.
De menționat că nu oricine poate rușina pe oricine. Privirea depreciativă a celuilalt te poate rușina doar în cazul în care, din convingere sau slăbiciune, îți însușești punctul lui de vedere sau dacă cel care te judecă (sau crezi că te judecă) reprezintă o figură de autoritate sau atașament, față de care ai interiorizat imperativul de a nu dezamăgi.
În principiu, nu te pot rușina decît oamenii care contează pentru tine, a căror părere funcționează ca reper structurant al stimei de sine. Dacă în societățile moderne fiecare individ are un număr limitat de astfel de oameni (mai degrabă redus), în societățile tradiționale opinia întregii colectivități are relevanță, imaginea publică a individului tinde să se suprapună cu imaginea de sine, fiind rezultanta globală a interacțiunilor cu toți ceilalți membri.
În astfel de societăți tradiționale, rușinea dobîndește funcția unui operator social fundamental în păstrarea coeziunii grupului, fiind un redutabil factor de control social, de reglare a comportamentelor, de limitare a devianței și de articulare a solidarității. Unor astfel de societăți li se poate aplica conceptul de „culturi ale rușinii”, avansat în 1946 de reputatul antropolog american Ruth Benedict în lucrarea The Chrysanthemum and the Sword. Patterns of Japanese Culture.
Pentru că rușinea este legată de expunerea publică, oamenii au grijă să respecte normele de conviețuire pentru a nu ajunge obiectul oprobriului public, rîsului sau disprețului, indiferent de pulsiunile sau de convingerile lor intime. Presiunea exercitată de dorința de a nu-ți pierde fața e îndeajuns de puternică pentru a asigura cadrul general al vieții sociale în acord cu valorile agreate de grupul respectiv.
Evident că în orice grup uman apar abateri de la modelul ideal. În aceste cazuri, funcției preventive a rușinii, derivate din teama de expunere socială, i se adaugă, uneori simultan, alte două funcții: cea de sancționare și de reintegrare în grup. Iată cîteva exemple din vechea cultură a satului tradițional românesc. Dacă recomandarea păstrării castității antemaritale era încălcată și fetele „greșite” se trezeau cu un copil din flori, ele erau supuse unui ritual de infamare, care avea în același timp un rol de sancționare publică prin rușinare și o funcție de remediere a statutului, fie și în registru satiric. Astfel, tinerele fete erau măritate „la salcie” sau „la gard”, în rîsetele sătenilor veniți să asiste la ceremonie ca la orice altă nuntă obișnuită.
Un alt obicei, mai amplu, menit să sancționeze prin aducerea în atenția publică a celor mai importante abateri petrecute în comunitate de-a lungul anului, este Strigarea peste sat, datină performată de regulă în Joia Mare. Ceata de feciori îndeplinea funcția unei adevărate „comisii de etică” a satului, care, la adăpostul întunericului, se urca pe dealurile din jur și, strigînd în gura mare, făceau cunoscut tuturor numele celor care nu se comportaseră conform așteptărilor, cu menționarea încălcărilor, metehnelor sau defectelor de care se făcuseră vinovați în toată perioada scursă de la anterioara Strigare a faptelor rușinoase. În același timp, rostogoleau roți de foc de pe dealuri. În zilele noastre, acolo unde mai supraviețuiește obiceiul, se ard cauciucuri. Și acest ritual de infamare are două roluri. Pedepsește prin facerea de rușine a celor care și-au luat libertatea de a nesocoti regulile de conviețuire și, în același timp, purifică întreaga comunitate prin focurile rituale și prin zgomotele apotropaice, menite să alunge toate spiritele malefice care s-ar fi aciuit prin sat. Acest ritual anual asigură începerea curată a unui nou ciclu temporal. Prin aducerea la cunoștința tuturor a greșelilor, într-un mod sarcastic, mușcător, dar fără ură sau răutate, toate relele comise își epuizau energia strînsă în perioada în care, apărate de secret, erodau subteran buna desfășurare a vieții comunității.
În acest fel, prin aducerea lor la lumină, faptele erau consumate pînă la capăt, răul era exorcizat prin numire și recunoaștere amuzată. Uzura trăirilor, frecușurile relaționale și deșeurile morale, inevitabil acumulate în cursul anului în interacțiunile cotidiene, erau astfel evacuate din cîmpul conștiinței publice prin rostire răspicată și arse simbolic odată cu focul ce se rostogolea de pe dealuri. Viața putea să reînceapă în sat cu seninătate și fără resentiment.
Astăzi rușinarea publică și-a pierdut această forță de a restabili echilibrul. Aproape dispărută din spațiul public, rușinea mai poate fi regăsită în economia psihică individuală, uneori cu un rol benefic, de reglaj fin al comportamentului, alteori cu un rol otrăvitor, de subminare a imaginii de sine și a relațiilor cu ceilalți.
Aș aborda acest versant negativ al rușinii trăite în secret, aproape inconștient, recurgînd la un paralelism. Un aparent paradox al educației financiare recomandă să nu împrumuți bani decît oamenilor bogați. E lesne de înțeles că, în acest caz, rambursarea are șanse mărite să se producă în termenul convenit. Există garanții că relația dintre cel care împrumută și cel împrumutat nu va deveni asimetrică, dezechilibrată de o datorie care nu poate fi plătită niciodată.
Mutatis mutandis aș formula o recomandare similară în zona educației relaționale: să nu oferi ajutor decît oamenilor puternici! Evident că prin oameni puternici înțeleg oameni cu un caracter puternic, care nu se fisurează interior pentru că resimt ajutorul ca pe o amenințătoare devalorizare care să îi rușineze. Oamenii puternici nu vor fi aneantizați, striviți de povara recunoștinței care vine automat la pachet cu orice ajutor, cu orice sprijin.
Doar oamenii cu un caracter slab sînt incapabili să accepte „rambursarea” ajutorului primit în moneda recunoștinței firești și sincere. Această carență sufletească e prezentă în primul rînd la oamenii vanitoși, al căror orgoliu e ulcerat de orice situație în care au beneficiat de un ajutor semnificativ. Datoria contractată este trăită subiectiv ca rană narcisică. Sînt oameni cărora din cea mai fragedă copilărie li s-a făcut educația prin imperative de tipul: „Trebuie să fii cel mai bun!”, „Trebuie să ocupi mereu primul loc!”, „Nu trebuie să depinzi de nimeni!”, „Ești unic!”, „Nu este nimeni ca tine și nici mai presus de tine nu poate fi nimeni!”. Acest dresaj nemilos, aplicat de părinții care au pretenția ca viața progeniturii lor să fie un neîntrerupt platou de excelență, are, pe termen lung, un efect devastator. Copiii care nu se pot elibera de aceste presiuni sînt traumatizați, devin adulți cu o personalitate deformată de narcisism și nombrilism. Ei cred sincer că tot universul gravitează în jurul lor, că sînt „speciali”, că nu pot fi acceptați decît dacă sînt perfecți, că toți cei din jur nu au decît rolul de a-i admira, de a-i lăuda, de a le cînta în strună.
Aș adăuga și faptul că numai oamenii cu adevărat generoși știu să primească. Ei știu să accepte ajutorul fără să se simtă rușinați sau umiliți. Nu se simt vinovați pentru că primesc ceea ce ar fi și ei în stare să ofere dacă rolurile ar fi inversate. Nu se simt rușinați pentru că se regăsesc ca într-o oglindă în cel care îi ajută și prețuiesc binele făcut în sine, indiferent de care parte a relației se află: în partea celui care dă sau în partea celui care primește. Un om generos simte că rolurile acestea nici măcar nu sînt clare, că se pot schimba în orice moment, ba chiar uneori se suprapun realizînd un imperceptibil joc al reversibilității și reciprocităților implicite. Cînd este bine primit, darul adevărat își conține contradarul și relația dintre cei doi parteneri ai acestui schimb poate continua fără să fie grevată de rușinea unor abrupte denivelări ierarhizante. Idealul este o cooperare necompetitivă, în vederea realizării optime a potențialului fiecăruia dintre ei (pot fi prieteni, colegi, profesor și discipoli, rude sau doar vecini).
Cînd un ajutor este prost primit, dominant fiind sentimentul de umilință și de rușinare, consecința este nu doar lipsa recunoștinței, ci și o ură de nestins la adresa neinspiratului binefăcător. Acestuia nu i se poate ierta nici măcar calitatea de martor al momentului de slăbiciune în care acest orgolios a avut nevoie de ajutor, ce să mai vorbim de rușinea de a fi acceptat din partea lui un sprijin care poate i-a schimbat în bine întreaga viață! Cum să trăiască cu aceste adevăruri? Cum să-și ierte binefăcătorul care îi contrazice prin simpla lui existență imaginea ideală de sine, marcată de autosuficiență și de fantasmatică atotputernicie?
Abia depășirea rușinii de sine și acceptarea propriilor imperfecțiuni ar face posibilă îngăduința față de ceilalți. De altfel, este un loc comun faptul că nu-i poți ierta pe alții cîtă vreme ești incapabil să te ierți pe tine însuți. În paranteză fie spus, în termenii lui Marcel Mauss, cel care nu închide circuitul unui schimb protocolar (în acest caz prin oferirea iertării în urma primirii ofrandei scuzelor) se pune în postura unei „fețe putrede”.
Incapacitatea de a ierta este tristul semn al urii de sine, o marcă rușinoasă de mortificare. Viața (re)începe abia atunci cînd, singur, în camera ta, te uiți în oglindă ca într-o fîntînă și vezi că nu îți (mai) este rușine de ceea ce ești, de cum ești, de cine ești. În unda apei vezi un chip curat, proaspăt.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută: Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.
