A avea răbdare, a fi sau a nu fi răbdător

Oricine observă o felină îndelung pîndind o pradă, nemișcată, i-ar putea admira răbdarea cu care așteaptă momentul potrivit pentru a ataca fulgerător. O pisică nu se năpustește imediat ce zărește cîteva vrăbii scăldîndu-se în praf. Se strecoară tiptil în apropiere, privește intens, calculează, anticipează și abia apoi se aruncă asupra țintei alese. În cazul oamenilor, lucrurile se pot petrece la fel. Răbdarea strategică nu e doar un factor de creștere a șanselor de reușită a vînătorii, ci, nu de puține ori, devine parte din tactica diverselor înfruntări. De la ciorovăieli mărunte pînă la mari confruntări armate, răbdarea a făcut mereu parte din arsenalul învingătorilor. În codul artelor marțiale se precizează faptul că răbdarea nu trebuie confundată cu pasivitatea, fiind o formă de concentrare a forței, de încordare a puterilor, o alertă pregătitoare a următoarei faze, marcată de o maximă receptivitate față de cel mai mic semn dat de adversar.

Răbdarea nu este însă indispensabilă doar în situații de conflict. Utilitatea ei în viața cotidiană este pusă în evidență tocmai de consecințele nefaste pe care le atrage nerăbdarea. Confucius ilustrează această idee prin pilda țăranului neliniștit de faptul că holdele sale de grîu nu creșteau de la o zi la alta, văzînd cu ochii: „El s-a dus să le smulgă pe jumătate, să le tragă în sus, ca să le facă să crească mai repede. Seara a revenit năuc de pe ogorul său și le-a spus celor din familia sa: «Azi sînt foarte obosit, am ajutat firele de grîu să crească!». Fiii săi au alergat să vadă isprava, dar toate firele de grîu se uscaseră”.

Înțelepciunea orientală valorizează răbdarea, în calitatea ei de condiție a succesului oricărei acțiuni ce presupune efort de durată, complexitate, migală. „Cu timp și răbdare, frunzele de dud ajung să fie o splendidă eșarfă de mătase” este o expresie prin care se aduce un elogiu așteptării calme. Așadar, cînd vorbim despre răbdare, un accent important cade pe așteptare, pe durată, deci pe felul în care este experimentat subiectiv timpul. Răbdarea nu se confundă cu așteptarea, nu se reduce la așteptare. Poți foarte bine să aștepți cu nerăbdare, cu neliniște, cu anxietate sau chiar cu groază. Indiferent dacă evenimentul care urmează să se producă e dorit sau înspăimîntător, oamenii își dezvăluie natura după felul în care traversează acest interval de așteptare. În orice situație, ideal ar fi să aștepți cu calm.

Calmul este semnul exterior al răbdării, dar calmul ce definește răbdarea nu este nici placiditate ori indiferență, nici docilitate, conformism sau supunere oarbă. Dincolo de suprafața ei liniștită, modestă, răbdarea conține o tensiune latentă, o conștiință vie, un palpit al emoției stăpînite, un acut sentiment al prezentului, dar și o înțelegere a contextului mai larg. Răbdarea este rezultanta unei negocieri creatoare între posibilele impulsuri contradictorii, tot efortul fiind subordonat unei generoase, pline de căldură încercări de armonizare cu situația dată și, de ce nu, chiar cu bunul mers al lumii.

Răbdării i s-a atribuit rolul de rădăcină a tuturor virtuților, dar ea este în primul rînd o atitudine. Este amprenta umană (aș zice omenoasă) pe care o poate avea orice activitate care presupune racordul între interlocutori. Oricît de ciudat ar părea, tocmai răbdarea este antidotul rutinei, al acțivităților executate mecanic. Cîteva exemple. Un profesor adevărat explică totul cu răbdare, cu interes față de cele spuse, ca și cum ar preda pentru prima oară acele cunoștințe, astfel încît fiecare curs devine o experiență irepetabilă, unică. La rîndul său, studentul numai dacă ascultă cu răbdare poate urmări pînă la capăt o demonstrație, a cărei importanță o va sesiza doar la sfîrșitul cursului. În acest fel, în pregătirea examenului va fi în stare să facă toate conexiunile, nu se va baza doar pe memorie. Un medic, prin consultarea cu răbdare a tuturor pacienților, le va descoperi nu doar boala, ci și individualitatea, astfel încît nu va aplica automat o schemă rigidă de tratament, un șablon neadaptat particularităților fiecărui caz în parte.

Cuvîntul „pacient” poartă în sine ideea de suferință, provine din verbul latinesc pati (a suferi, a îndura, a pătimi, a păți). Sinonimul neologic pentru răbdare este „paciență”, iar nerăbdării anxioase i se mai spune „impaciență”. Pacientul este așadar un om bolnav, care rabdă o suferință. Fiind în grija unui medic, pacientul așteaptă vindecarea cu paciență, deci cu răbdare, derivată din încredere și speranță. „Pacientul” ar putea fi numit „răbdătorul” sau „cel care rabdă”. Am făcut această paranteză pentru a sublinia faptul că răbdarea subîntinde ideea de disconfort, de neplăcere, de suferință. De la benignul inconvenient al amînării unei gratificări la necesitatea implacabilă de a răbda o atroce suferință terminală, situațiile în care e preferabil să ai răbdare sau să rabzi fără să îți pierzi firea prezintă o gamă de o varietate infinită.

Seneca atrage atenția asupra rolului avut de răbdare în decursul vieții, în confruntarea omului cu vitregia sorții: „Cînd cineva suportă cu mult curaj chinurile, se folosește de toate virtuțile. Poate că una singură iese la lumină și se vede mai bine: răbdarea. Dar acolo găsești curajul, din care pornesc ca niște ramuri răbdarea, îndurarea, suferința; acolo găsești înțelepciunea, fără de care nu se ia nici o hotărîre și care te îndeamnă să rabzi cît mai bărbătește ceea ce nu poți ocoli”. Cu vorbele lui simple de scutier, Sancho Panza îl avertizează pe Don Quijote: „Stăpîne, restriștile n-au fost făcute pentru dobitoace, ci pentru oameni, dar dacă oamenii le pun la inimă mai mult decît face, apoi se schimbă în dobitoace”. Comentînd vorbele lui Epicur: „Mînia fără măsură duce la nebunie”, Seneca face observația că izbucnirea acestei nebunii nu își găsește temeiul în motivul care a provocat  mînia, factorul decisiv, cauza distrugerii echilibrului sufletesc fiind reacția supradimensionată în raport cu ofensa primită. Seneca recurge la o comparație sugesivă pentru a ilustra declanșarea acestei nebunii: „Nu interesează motivul din care se naște, ci sufletul în care năpădește, așa precum nu are importanță cît e de mare un tăciune aprins, ci pe ce cade. Căci oricît de mare ar fi el, o zidărie trainică nu se aprinde, pe cînd lemnul uscat și gata să ia foc hrănește o scînteie cît de mică și o face vîlvătăi”. 

În aceeași logică, vedem că dimensiunea oricărui scandal e dată nu de gravitatea incidentului, cît de importanța acordată celor petrecute de către presupusa victimă. Felul subiectiv în care este resimțit evenimentul poate varia de la ignorare sau încercare pașnică de elucidare pînă la reclamarea lui ca dramoletă sau tragedie. O ofensă poate fi răbdată sau nu. În explicarea varietății reacțiilor, Schopenhauer aduce în discuție diferența dintre oamenii mîndri și cei vanitoși: „Omul mîndru are convingerea hotărîtă despre marea sa valoare, pe cînd omul vanitos are numai dorința de a deștepta în alții o asemenea convingere. (...) Mîndria este stimarea sa proprie provenită dinăuntru, prin urmare direct, pe cînd vanitatea e dorința de a o dobîndi dinafară, prin urmare indirect”. Vanitosul nu ezită să facă pînă și din condiția de victimă un prilej de paradă în folosul lui, încearcă să capitalizeze simpatie etalîndu-și zgomotos suferința pe care nu a putut să o rabde. El solicită întregului tîrg birul compasiunii, asemeni cerșetorului dornic să-și expună piciorul bolnav în piața publică și care, prin zemurile scurse pe caldarîm din ulcerul  lui varicos, speră să obțină nu doar milă, ci și ceva bănuți la teșcherea. Vulnerabil la ofense este numai vanitosul, întrucît posibila șifonare a imaginii sale în ochii celorlalți echivalează cu o anulare de sine. Onoarea vanitosului este distrusă de orice critică, el nu rabdă nici o lovitură, nici o vorbă nesocotită spusă la adresa lui, pentru că nu își extrage forța din propria valoare, ci din părerile altora despre sine. Tocmai de aici rezultă intoleranța la opinii negative, indiferent dacă sînt întemeiate sau nu.

Pentru a ilustra felul în care omul echilibrat și conștient de valoarea sa ar trebui să reacționeze în circumstanțe adverse, Schopenhauer evocă două întîmplări atribuite lui Socrate: „Primind o dată o lovitură cu piciorul, răspunse cu sînge rece unuia, care se mira de aceasta: «Dacă m-ar fi lovit un măgar, aș porni oare jalbă contra lui?». Și altă dată, cînd îl întreabă unul: «Dar acela nu te înjură și te ocărește?», răspunsul lui a fost: «Nu, căci ceea ce zice el nu se potrivește cu mine»”.

Puterea de a răbda un rău sau decizia de a lua măsuri de retaliere cumpănite și moderate nu sînt singurele semne după care se poate aprecia forța spirituală a unui om. Un alt indiciu revelator al calității lui sufletești este felul în care face față succesului, mai ales celui venit pe neașteptate. Există eșecuri mai bine suportate decît realizările obținute prin jocul circumstanțelor favorabile. De multe ori sînt mai bine răbdate necazurile decît reușitele prea abrupte. Pare ciudată afirmația că un succes trebuie „răbdat”, cu toate acestea cei smintiți de succes nu sînt greu de găsit. Ajunși prin noroc în poziții de vîrf, unii sînt cuprinși de vertijul noii puteri dobîndite, neavînd substanța necesară pentru a corespunde acelui rang. O pălărie prea mare pe un cap mic arată foarte curînd ca tichia unui bufon. În loc să-i aducă stimă, „cascheta” noii sale învestituri devine motiv de dispreț. Orice succes facil devine impostură în momentul în care, cuprins de vanitate și autosuficiență, proaspătul victorios crede că deține deplin toate meritele, toate calitățile necesare și nici măcar nu încearcă să umple golurile dintre ampla robă cu care s-a trezit pe umeri și firava lui alcătuire interioară. A răbda orice succes înseamnă să te ferești de un abandon nătîng în brațele unei nemărginite bucurii, ca și cum din acel moment, pentru totdeauna, toată lumea este a ta și numai a ta. A răbda un succes înseamnă să nu te lași strivit de povara efemeră a gloriei, să știi să-i recunoști cu onestitate toate sursele, să vezi că, de fapt, povara nici nu e atît de grea pentru că se sprijină pe umărul tuturor celor care te-au ajutat să ajungi în acel moment în lumina orbitoare a unui podium. Ar mai fi și problema dependenței de beția succesului. Uneori, abonații la premii resimt perioada dintre două recompense ca pe o acră mahmureală, ca pe un chinuitor sevraj. Nu mai pot răbda viața obișnuită, cotidianul e searbăd, zilele în care nu au lauri pe cap sînt fără culoare, sălcii, mohorîte.

Cei care ignoră calea răbdării își revin foarte greu atît după un eșec, cît și după un succes. Cîtă vreme rătăcesc în zona trăirilor extreme, oamenii nu își aparțin. Sînt frunze purtate de vînt. Dar despre toate acestea cei vechi s-au pronunțat deja. Iată ce spune Seneca: „A-ți stăpîni bucuria și a-ți stăpîni durerea sînt lucruri egale: bucuria aceea nu e superioară acestei tării sufletești care-și înăbușă gemetele”. Idealul moral propus de el nu și-a pierdut actualitatea: „A avea asupra-ți stăpînire deplină. Neprețuit lucru e să fii al tău!”.  

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută: Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.

Foto: Ioana Moldovan