Elefanți verzi și senzație de infinit negru
Amintirea mea cea mai veche e legată de plictiseală, deși pe atunci încă nu cunoșteam acest cuvînt. Eram la grădiniță și în fiecare după-amiază înfruntam supliciul celor două ore în care toți copiii erau obligați să doarmă. Nu-mi era niciodată somn, însă după cîteva minute trebuia să mă prefac că am ațipit pentru a scăpa de mustrările vigilentelor educatoare ce-și ridicau sprîncenele și patrulau printre pătuțurile noastre cu grilaje albe.
Retrăiesc și acum intensitatea surprizei cu care am înregistrat golul instalat în sufletul meu în prima zi cînd m-am pomenit dintr-odată prizonieră, culcată pe spate, cu ochii în tavanul înalt, fără jucării, cu nimic de făcut, cu nimic de auzit. Așternuturi albe, pat alb, tavan alb.
După cîteva momente de derută, am încercat să dau de mîncare gîndurilor mele rămase cu gura căscată. Mintea mea brusc înfometată a început să înghită hulpav toate observațiile pe care le puteam face în acel decor limitat. Încă revăd fotografic imprimeul de pe mînecile pijamalei și simt din nou nesațul cu care devoram desenul micilor elefanți verzi, pe care abia atunci i-am băgat în seamă. Linia subțire a cozii, doar un punct în dreptul ochilor, curba veselă a trompei ridicate, fiecare nou detaliu descoperit îmi umplea clipele și dădea un conținut cît de cît acceptabil acelui repaus forțat. Repede am fost însă dezamăgită să văd că toți sînt la fel, așa că nu prea mai avea rost să îmi fac de lucru cu examinarea turmei de elefănței verzi, identici și văzuți numai din profil. Oricum, deja fusesem somată de mai multe ori să închid ochii, așa că, nemaigăsind nimic de făcut și mai ales ca să scap de cicăleală, m-am supus. Ehee, greul abia începea.
Ca să dau impresia că dorm, am încercat să stau absolut nemișcată. Se pare că mi-a ieșit destul de bine pentru că după un timp aproape dispăruseră toate senzațiile și aș fi putut jura că nu mai am corp. Aș fi zis că tot ce mai rămăsese din mine era respirația ușoară și gîndul că sînt trează. Credeam că nu mai sînt decît un suflu care pătrundea și se pierdea într-un fel de întuneric dens ce mă învăluia deplin și îmi îmaginam că aș fi dobîndit puterea să mă retrag cu totul în spatele pleoapelor închise. Acolo, în acel ciudat înăuntru, undeva în spatele frunții, parcă aș fi plutit într-un spațiu străin, cu totul nou, cu totul altfel, fără margini, fără contur, fără consistență, fără nici un fel de însușiri. Îmi părea că pot să înaintez la nesfîrșit, în orice direcție, că aș putea să mă dizolv sau doar să mă scufund în adîncurile acelui negru copleșitor.
În timp ce mă sileam din răsputeri să țin atîta amar de vreme pleoapele lipite, m-am pomenit în centrul unui destul de dezamăgitor Mare Nimic Negru. Desigur, atunci nu l-am numit așa, în primul rînd pentru că nu cred că aveam reprezentarea nimicului. Dezamăgirea era dată de lipsa de conținut a tărîmului întunecat, pe care îl explorasem fără vreun rezultat. Începuse să-mi fie clar că era absolut pustiu, deși părea să fie infinit de încăpător.
Impresia că acolo era mai mult loc decît aș fi putut vreodată să străbat cu gîndul începea să se transforme în neliniște. Cu toate că nu era nimic de găsit în bezna atotcuprinzătoare, totuși descoperisem ceva. Mai întîi descoperisem că nu voiam să mă las înspăimîntată de senzația aceea de necuprindere. Mai apoi trebuia să găsesc un decupaj, un instrument, o armă cu care să mă apăr de acel infinit negru, amețitor și nedeslușit amenințător.
Mi-am amintit linia zugrăvelii care marca limita dintre tavanul foarte înalt și pereții camerei în care eram forțați să dormim. Fără să deschid ochii, am început să o urmăresc din memorie de la stînga la dreapta, perete după perete, colț după colț, reluînd operațiunea iar și iar, cu atenția, seriozitatea și concentrarea pe care numai un copil le poate avea în legătură cu o activitate atît de lipsită de sens.
Cert e că soluția mea și-a dovedit imediat eficiența. Reușisem să fac o spărtură în negrul acela compact, vîscos în care mă afundam ca într-o mlaștină de neputință ori de cîte ori închideam ochii și trebuia să pretind că dorm. Monopolul acelui infinit întuneric, aflat într-o continuă expansiune amorfă, nu mai era desăvîrșit și nu mă mai speria. Cînd închideam ochii nu mai orbecăiam, puteam ori de cîte ori voiam să reconstitui perfect imaginea tavanului alb. Vedeam linia simplă desenată de zugrav în chip de graniță fermă cu neantul negru. Îmi dădea încredere acel semn concret al victoriei. Era deocamdată un modest pătrat alb din care evacuasem întunericul, dar pentru mine reprezintă arena primei mele lupte cîștigate cu spaima.
Cu timpul, acest cadru alb s-a lărgit, a devenit ecranul stabil pe care am încredere să proiectez filmul vieții mele interioare. E o zonă liberă de frici, un fel insulă în care revin pentru un scurt răgaz ori de cîte ori trebuie să o iau din nou de la capăt.
Nu numai că nu regret teribila plictiseală trăită în după-amiezele acelui prim an de grădiniță, ci sînt chiar recunoscătoare pentru supradoza de conștiință de sine dobîndită atunci. În cursul acelei prime confruntări cu vidul am realizat faptul că exist. Aș spune că viața mea interioară este fiica plictiselii.
Cînd vine vorba de plictiseală, fiecare e pe cont propriu. Am înțeles repede că nu are rost să caut vindecarea în exterior, nu trebuie să aștept de la alții soluții rapide de umplere a momentelor de gol prin distracție. Oricum, distracțiile, după cum le spune și numele, distrag doar atenția de la problema care te chinuie, promit să alunge sastiseala, dar, în cel mai bun caz, nu fac decît să împrăștie pentru moment stolul tristeților, asemeni unui copil care aleargă printr-o piață plină ochi cu porumbei făcîndu-i pe toți să se ridice doar cîteva clipe în aer înainte de a se reașeza și mai înghesuiți pe caldarîmul plin de fulgi.
În același timp, nu cred că plictiseala are vreo legătură cu depresia. Depresivul își consumă cu ruminarea gîndurilor și sentimentelor de vinovăție pînă și ultima picătură de vlagă. El se învîrte în cercul infernal al consumului de sine, își prinde mereu coada în dinți, se autodevoră obsesiv pînă la os. De unde să mai aibă rezerve vitale pentru a se plictisi? Lîncezeala nu trebuie confundată cu plictiseala. Lîncezeala e descompunere lentă, care poate fi ireversibilă, în timp ce plictiseala e un lux energetic pe care depresivul nu și-l poate permite. Nemulțumirea depresivului e golită de speranța reală într-o schimbare, or plictiseala poate fi tocmai semnalul că trebuie să întorci foaia, impulsul că trebuie să începi un alt capitol în viața ta, tresărirea că nu mai suporți felul în care decurg lucrurile. Uneori plictiseala are o virtute igienică, te ajută să te debarasezi de lucruri care nu îți mai vorbesc, doar sufocă spațiul, nu mai întrețin nici o relație cu tine sau cu celelalte obiecte din jurul lor. Plictiseala e cioclul discret al lucrurilor care au murit.
Cu oamenii e și mai clar: te plictisesc cei care îți consumă timpul, dar nu sînt capabili să îți țină tovărășie, sînt cei care te fac să te simți cu adevărat singur în compania lor, de fapt nu doar singur, ci deposedat, ba chiar jefuit de timp și de propria identitate, secătuit de energie. Sfîrșeala pe care ne-o provoacă un discurs plicticos este epuizantă și uneori resimțită la cote tragice ca și cum ar fi o pregustare a morții. Dacă despre somn se spune că ar fi un frate al morții, plictiseala poate trece drept sora ei mai mică. Expresiile „m-a plictisit de moarte”, „am murit de plictiseală” exprimă cota insuportabilei intensități pe care o poate atinge această stare neplăcută, dar inevitabilă în cursul oricărei vieți. Unul dintre secretele unei vieți bune este să știi ce să faci cu tine astfel încît să ajungi să te plictisești cît mai puțin. Una e să te plictisești cînd circumstanțe temporare te țin departe de tot ce e semnificativ pentru tine și alta e să fii mereu plictisit în condițiile vieții tale obișnuite. Una e să te plictisești uneori și alta e să fii un om plictisit mereu. Nu mai pomenim de tragedia de a fi un om plicticos...
Nu orice plictiseală trebuie eradicată. Mă întristează încercarea aproape reușită astăzi de a elimina total plictiseala din universul de viață al celor mici. Un copil care nu apucă să se plictisească nici măcar o clipă, singur în camera lui, un copil care nu e livrat nicicînd lui însuși nu va învăța niciodată să-și organizeze prioritățile, nu își va da seama ce îi place cu adevărat și ce îl lasă indiferent. Totul va fi căldicel pentru că dacă experiențele sînt toate amuzante, toate antrenante, ajung să se egalizeze, neutralizîndu-se reciproc. Cîtă vreme sînt copii o mai scot cumva la capăt, ei se strică mai greu, dar odată ajunși adulți vor fi victime sigure ale atacurilor unei plictiseli crîncene, fără leac.
Există un timp pentru toate. Marea plictiseală trebuie trăită în copilărie.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută – Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.
