Lumea noastră sublunară
Spunînd că Luna este un satelit, care gravitează în jurul Pămîntului, am fi tentați să credem că acest astru nocturn are un rol subaltern, minor. De fapt, lumea noastră, așa cum o cunoaștem, nu ar exista în absența lunii.
Departe de a fi un accesoriu, un „bonus” în alcătuirea firii, luna deține rolul de forță tutelară în nenumărate aspecte ale vieții pe Pămînt. Cu toate acestea, astăzi, în marile orașe puternic iluminate pe timpul nopții, luna alunecă nebăgată în seamă, trecînd aproape neobservată, viața cotidiană ar părea că își poate urma cursul la fel, cu sau fără lună. Doar luna plină mai atrage atenția, în treacăt, îndrăgostiților sau celor singuri și cuprinși de melancolie, dacă se întîmplă să locuiască la etaje superioare și au ferestre ce dau spre răsărit.
Sensibilitatea omului contemporan față de lună nu a dispărut cu totul, dar nu poate fi comparată cu puzderia de credințe și superstiții care au structurat odinioară relația omului cu acest corp ceresc. Pentru cei din vechime, luna a fost poate primul reper ordonator de sens. Dincolo de observarea recurenței fazelor lunare, care a condus la primele borne temporale și la constituirea calendarului lunar, schimbările în forma lunii, apariția și dispariția acestui astru, variațiile de culoare au servit drept cod de semnificare și instrument de înțelegere, de „traducere” într-o formă accesibilă a celor mai diverse fenomene din lumea înconjurătoare, care altfel ar fi rămas inexplicabile, neluate în posesie, incontrolabile, deci înspăimîntătoare.
Pe lîngă puterea lunii de a fi „stăpîna mării” prin producerea mareelor, lunii i s-a atribuit însușirea de a influența creșterea plantelor, bioritmul tuturor viețuitoarelor și nu în ultimul rînd de a decide, în funcție de fazele lunare, aspecte fundamentale ale vieții oamenilor. Despre influența exercitată de lună se credea că putea fi atît malefică, cît și benefică, ambivalență manifestată de altfel în relație cu orice entitate considerată sacră. În mediile populare, reprezentările lunii sînt nu numai diverse, ci și contradictorii, ea poate fi atît „ochiul lui Dumnezeu”, cît și „fiica diavolului”.
Pentru a putea profita de sprijinul acestui astru numit uneori Sfînta Lună, trebuia, conform principiului rezonanței magice, să fie urmărită o concordanță strictă între fazele lunii și acțiunile oamenilor, fiecărei etape a ciclului lunar corespunzîndu-i o serie de prescripții și interdicții de natură să asigure succesul activităților cotidiene sau magice. De exemplu, în vechiul sat românesc se credea că semănăturile trebuie făcute în perioada în care luna este în creștere, pentru ca plantele să crească precum luna, vigoarea lor să fie alimentată de energia lunii noi. Creșterea și descreșterea lunii erau înțelese drept manifestări vizibile ale puterilor lunii, creșterea fiind un indice al sporirii puterii astrului, iar descreșterea expresia scăderii, a epuizării forțelor, semnul pierderii puterilor. În paranteză fie spus, și în agricultura biodinamică de azi se ține seama de ciclul lunar, desigur recurgînd la alte argumente.
Odinioară, oamenii țineau cont de succesiunea fazelor lunii pentru că viziunea lor despre lume presupunea existența unei rețele de corespondențe subtile între toate componentele firii, un fenomen putea produce efecte similare și la distanță, printr-o implacabilă analogie. Explicația faptului că nu era bine să se facă semănăturile toamna pe lună veche, aflată în descreștere, decurgea din credința că, în acele zile, luna se face tot mai mică, pentru că ar fi mîncată de vîrcolaci. La fel, semințele semănate atunci ar fi mîncate de viermi și recolta compromisă.
În alte situații, atît luna nouă, cît și luna veche erau perioade considerate nefaste. Astfel, tăierea porcilor se făcea numai pe lună plină, pentru că numai așa carnea nu făcea viermi. Lemnul pentru construcții se tăia tot pe lună plină, pentru a fi ferit de atacul carilor. Aceste acțiuni întreprinse în alt timp decît cel al lunii pline ar fi fost predispuse la distrugere, sortite eșecului. Aș aminti faptul că lemnul pentru instrumente muzicale se taie și astăzi numai pe lună plină.
Pe lîngă atribuirea puterii de a conserva integritatea lemnului sau a cărnii, se credea despre luna plină că ar avea și virtuți vindecătoare. Existau ritualuri taumaturgice de expunere a bolnavilor la lumina lunii în vederea vindecării unor boli diverse, de la negi la afecțiuni grave, incurabile. Se mai credea că în nopțile cu lună plină se nasc mai mulți copii, dar și că nu e bine să se facă atunci operații, pentru că ar exista un mai mare pericol de sîngerare.
Atitudinile față de luna plină sînt ambivalente. Se credea și încă se mai crede că sub influența ei au loc mai multe certuri violente și crime, apar insomnii sau alte tulburări de somn, somnambulism, agitație, coșmaruri sau că unii oameni s-ar putea transforma în lupi. Odinioară, licantropul făcea obiectul unei credințe cu substrat mitic, azi licantropia clinică este doar denumirea unui tip de halucinație în care pacientul se crede lup.
Influența malefică a lunii asupra copiilor, precum și un vechi ritual de vindecare prezent la aromâni sînt menționate de folcloristul Tache Papahagi: „Dacă vreodată copilul mic se îmbolnăvește de lună, atunci poți să-l îndrepți spre lună astfel: mama ia pe copil și, cu acesta în brațe, iese noaptea la lună; apoi îl aruncă de trei ori spre lună astfel: «Pînă acum, Marioară sau Nicu, mamă ți-eram eu; de acum înainte eu îți sînt vitregă, iar mamă ți-e luna». Așa spune de trei ori și durerea (boala) de lună îi trece. Dor de lună sau Loare di lună e o boală ce slăbește mult pe copilaș: îi produce friguri, diaree și alte multe”.
În toate culturile, în pofida tuturor credințelor legate de potențialul nefast al lunii, momentul în care apare luna nouă este celebrat ca o mare sărbătoare, iar intervalul dintre două luni noi marchează unitatea de măsură a calendarelor lunare. Pentru musulmani, momentul în care este văzută luna nouă cu ochiul liber este reperul absolut al fixării ritualurilor religioase.
Luna nouă, „începutul de lumină al lunii”, este considerat pretutindeni un moment propice pentru nunți. Pentru a crește șansele fecundității noului cuplu, în prima lună se consumau alimente dulci: miere în Egiptul antic, zahăr în China, misri (o formă de zahăr cristalizat) în India sau hidromel la populațiile germanice. Pînă la noi a supraviețuit doar expresia „lună de miere” ce denumește prima lună de căsnicie. „E atîta frumusețe în tot ce începe!”, observa și Rilke.
Luna nouă este denumită în tradiția populară românească, cu respect și venerație, Crai Nou, iar apariția lunii era întîmpinată ca un semn benefic, aducător de sănătate și prosperitate. Din răspunsurile la Chestionarele B.P. Hasdeu aflăm ce făceau țăranii cînd vedeau întîia oară luna nouă: „ies cu toții afară din casă”; „oamenii bat din palme”; „saltă de bucurie”; „se întorc cu fața către ea”; „își azvîrl căciulile în sus de bucurie”; „încep să joace”; „Cînd se arată întîi, sar în sus de trei ori, făcîndu-și cruce și zicînd: «Crai Nou, sănătos m-ai găsit, sănătos să mă lași!»; sau, după caz: «Uha, Crai Nou, bolnav m-ai găsit, să mă lași sănătos!»; „Unii își dau cu pietre în cap, zicînd să fie capul tare ca piatra”; „Bătrînii se loveau și cu punga de bani în frunte, zicînd «Noroc să dea Dumnezeu!»; „mai spun «Crai Nou în țară!» sau «Crai Nou (de trei ori) în țară; popa, tîlharii și ploșnițele din casă afară!»“.
Complementul firesc al izbucnirilor de bucuriei ale țăranilor din trecut la vederea lunii noi este reprezentat de angoasa actuală că luna va dispărea într-o bună zi, pentru că azi se știe că ea se îndepărtează de Pămînt, puțin cîte puțin, în fiecare clipă. Spaima că luna va dispărea îmi amintește de povestea țăranilor care văd un măgar ce bea apă dintr-un lac, exact din locul în care se reflecta luna. Speriați că măgarul a înghițit luna, se reped la el și îi taie burta pentru a o recupera. Dar oamenii nu au doar temerea că ar putea pierde luna, ci nutresc orgoliul că ar fi în stare să o repună la locul ei.
Iată ce ne spune o snoavă. Într-o noapte, un călător însetat vrea să ia apă dintr-o fîntînă aflată pe marginea drumului, dar cînd se apleacă zărește oglindirea lunii. Panicat că luna a căzut în apă, se aruncă după ea, dar cînd să o apuce cu mîna se lovește de marginile fîntînii și nu mai știe de el. Are noroc că apa e mică, nu se îneacă și, după puțină vreme, se trezește cu capul dat pe spate, rezemat de peretele fîntînii. Dezmeticit, privește în sus, vede luna și se umple de mîndrie că a reușit, el cu mîna lui, să repună luna la locul ei, pe cer....
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală în cadrul Departamentul de Studii Culturale.
