Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
Aspirația spre autenticitate, înțeleasă ca preocupare pentru revelarea eului profund, este o invenție modernă. Căutarea sinelui poate părea un avatar contemporan al imperativului înscris pe frontonul templului din Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Acest îndemn permite însă multiple lecturi.
Pentru antici, „Află cine ești!” echivala cu „Află care este locul tău în lume!”, găsește care trebuie să fie rolul tău în rînduiala cosmică, încearcă să-ți afli însușirile prin care intri în armonie cu mersul lumii, calibrează-ți aspirațiile în funcție de înzestrările pe care le ai, totul subordonat bunei integrări în rosturile comunității din care faci parte.
Multă vreme, accentul era pus pe valorile de grup, istoricii considerînd că a fost nevoie de un lung proces de emancipare, de fapt chiar de instituire a valorilor strict individuale. În Evul Mediu primează identitatea colectivă, cea conferită de rang, clasă socială, familia extinsă, ocupație, breaslă, religie, contează relevanța socială a eului exterior, validat de îndeplinirea îndatoririlor publice. Nu era încă „inventată” viața privată, lumea interioară, deci nici eul profund, eul interior nu avea contur. Momentul separării psihologice de comunitate nu sosise încă.
Eul profund intra doar în preocupările vieții monahale legate de suflet, dar nu interesa din perspectiva explorării diversității individuale. În viziunea creștină, sondarea sinelui urmărea descoperirea „omului interior” conceput ca imago Dei, ca imagine a lui Dumnezeu. Introspecția nu căuta particularitățile individuale, ci asemănarea, sperînd fuzionarea cu modelul divin. Ilustrativă în acest sens este inscripția de deasupra portalului bisericii Sant’Angelo din Formis (secolul al XI-lea): „Cînd te vei fi cunoscut pe tine însuți, vei dobîndi cerul!”. Sfînta Hildegard von Bingen (1098-1172) avertizează asupra importanței identificării cu Creatorul: „Domnul nu iubește persoana, ci făpturile care poartă pecetea Lui”.
Antropologul francez Louis Dumont semnala paradoxul că tocmai omul cel mai dezinteresat de lume – pustnicul creștin –a întruchipat prima manifestare a individualismului, prin individualism înțelegînd trăsătura definitorie a modernității. Calitatea de individ a omului va deveni valoarea cardinală a lumii moderne, secularizate, începînd cu Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789. Umanismul și tendința antropocentrică a Renașterii doar prefigurează individualismul.
Un fragment dintr-o replică shakespeariană – sfatul dat de Polonius fiului său Laertes: „Iar mai presus de orice: nu te minţi pe tine însuţi” – este larg folosit ca motto al diverselor discursuri care glorifică autenticitatea, înțeleasă ca fidelitate față de sine, rezultată din suprapunerea eului profund cu eul social de suprafață.
Literatura actuală self-help prezintă această sinceritate față de sine ca o valoare în sine, folosul fiind de ordin personal. În piesa shakespeariană, această formă de autenticitate dată de coincidența dintre esență și aparență, de coerența dintre acțiunile vizibile și sentimentele adînci față de manifestările exterioare – deci evitarea autoamăgirii și a falsității – îi este recomandată lui Laertes doar ca mijloc, scopul fiind acela de a se purta cinstit față de ceilalți, de a nu-i înșela.
Următoarele două versuri, trecute sub tăcere în „manualele” de autenticitate, conțin miza sfatului dat de Polonius: „Căci, așa cum noaptea urmează după zi / Nu vei putea nici altora necredincios să fii”. Un sfat precum „Fii credincios principiilor tale și astfel nu-i vei înșela nici pe ceilalţi” e în concordanță cu ethos-ul epocii elisabetane, în care valorile comunitare sînt mai presus de cele individuale, binele personal e subordonat binelui colectiv. Deocamdată important este să fii valoros în primul rînd pentru a fi folositor pentru ceilalți. Conectarea la grup are încă puterea de a orienta trăirile și de a conferi sens, iar ideea unui „eu autentic” problematic și neexprimat nu numai că nu are nici o valoare, dar nici măcar nu a prins ființă. În paranteză fie spus, cum ar fi putut oamenii să fie teribil de preocupați de eul lor interior, avînd în vedere că cei mai mulți nici măcar nu știau cu precizie cum le arată chipul, pentru că nu aveau încă la dispoziție oglinzi de sticlă.
Accepția nouă pe care o dăm astăzi sinelui autentic presupune existența unui nucleu psihic autonom, care palpită ascuns în noi, fără legătură sau chiar împotriva convențiilor sociale și culturale. „Materia primă” a acestui eu profund ar fi o magmă afectivă, din care apar spontan în conștiință „adevăratele” noastre reacții emoționale.
Conceptul de eu autentic nu și-a făcut apariția pînă în secolul al XVIII-lea din simplul motiv că nu se constituise încă ideea că am avea în noi un sine adînc înrădăcinat, înnăscut, asocial, specific fiecăruia dintre noi. Odată „descoperită”, această „resursă” se cere desigur explorată și mai apoi etalată sau exploatată prin variate tehnologii ale sinelui, pentru a intra în contact cu adevărul interior personal, natural, unic, necontrolabil, irezistibil.
Jean-Jacques Rousseau este scriitorul și filozoful iluminist care lansează marea temă a autenticității prin apel la ficțiunea teoretică a unei anterioare stări naturale („l’état de nature”) care ar fi precedat societatea („l’état civil”). Rousseau încearcă să reconstituie „omul natural” deposedat de tot ceea ce datorează vieții trăite în societate. Celebra frază care deschide Contractul social: „Omul e născut liber, dar pretutindeni e în lanțuri” are un corespondent în formularea unui poet englez, Edward Young, din același secol al XVIII-lea: „We are all born originals – why is it so many of us die copies?" („Cu toții venim pe lume ca originale – cum se face că atît de mulți dintre noi sfîrșesc prin a fi doar o copie?”). Așadar autenticul prinde contur în momentul în care se află sub amenințarea coruperii, cînd este posibilă contaminarea, alterarea și pîndește pericolul de a fi uzurpat de o copie. Autenticul devine o „temă” abia după ce Revoluția industrială a secolului al XVIII-lea deschide calea produselor de serie, a multiplicării, iar urbanizarea și mecanizarea muncii destructurează raporturile tradiționale „organice” între om și grupul său de referință (vechile comunități sînt înlocuite de colectivități impersonale care nu mai furnizează suport identitar).
Nu doar obiectele sînt serializate, tipizate, ci și oamenii devin rotițe depersonalizate ale „mașinăriei” sociale. Temeiul valorii personale nu mai este fidelitatea și sinceritatea față de ceilalți, ci fidelitatea față de sine, înțeleasă ca autenticitate. Validarea externă e înlocuită de încercarea de a obține o autentificare internă printr-un răspuns pozitiv la imperativul „Fii tu însuți!”. Omul modern se definește prin calitatea lui de individ autonom, cu sarcina permanentă de a-și construi singur identitatea. El trebuie „să devină ceea ce este”, nu mai beneficiază de matricea tradiției, de constelația stabilă a rolurilor sociale asumate organic.
Modernitatea aduce conștiința unei scindări apărute între sinele public rigid – o mască socială rezultată din plierea mecanică pe cerințe exterioare – și eul privat fremătător, resimțit ca un prețios rezervor intern de unicitate, aflat sub presiune, care caută forme de expresie. Romantismul infuzează autenticitatea cu autoritatea unui ideal moral. Exprimarea adevărului interior e legitimată de forța irepresibilă a sentimentelor.
Sociologii vorbesc de „etica autenticității“, „cultura autenticității”, „epoca autenticității”, fac observația că începînd cu secolul al XIX-lea autenticitatea devine o „afacere emoțională”. Secolul XX reușește să o marketizeze, integrînd-o în vîrful strategiilor de branding. Este indusă convingerea că fericirea adusă de împlinirea idealului „Fii tu însuți!” poate fi realizată în primul rînd prin consum, prin achiziționarea bunurilor, serviciilor sau a experiențelor etichetate drept autentice prin variațiuni pe tema „The real thing!”. Autenticitatea devine nu doar o marfă premium, ci dobîndește statutul (tiranic) de etalon în estimarea calității vieții, de măsură a capacității de exprimare a eului profund.
Decentrarea subiectului și ofensiva imbatabilă a simulacrului au fost gata să clatine statutul privilegiat al autenticității, dar hiperrealitatea postmodernă generează o hiperautenticitate care își face un titlu de glorie din relativizare, fluidizare, fragmentare, asumă cu seninătate înscenarea, pastișa și tratează cu ironie ideea de „sine adevărat”.
Experții în marketing B.J. Pine II și J.H. Gilmore, în lucrarea The Experience Economy (2011), ne dezvăluie că, în etapa actuală a post-postmodernismului, economia experienței va face loc unei tendințe emergente numită de ei „Economia transformării”, în care produsul devine chiar clientul, a cărui cerere este „Schimbă-mă!”, „Transformă-mă!”. Obiectivul nu mai este experimentarea autenticității, ci atingerea perfecțiunii. Industriile se pregătesc să ofere ghidaj în implementarea tehnologiilor menite să acționeze asupra corpurilor, emoțiilor, gîndurilor, comportamentelor și felurilor de a fi, astfel încît, în funcție de dorința clientului, transformările să optimizeze nivelul de sănătate, fericire, înțelepciune (manifestată prin grija față de planetă) și, cîndva, să obțină nemurirea. În viitor ne așteaptă posibilitatea unui eu perfect. Pe parcurs, a fi tu însuți va însemna succedarea unor versiuni ale sinelui, din ce în ce mai performante. De menționat că spațiul acestor transformări ar putea fi „alterrealitatea”, o realitate alternativă.
Pe lîngă cei mulți, absorbiți de acest vortex utopic, prinși de aspirația spre perfecționarea dirijată a eului (deci conformistă), au existat mereu „nealiniați” (folosesc termenul în sensul dat de Gellu Naum). David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
O astfel de „vacanță de la misiunea de a fi tu însuți” (sau o eschivă de la o viitoare obligație de a achiziționa un eu perfect) ar putea fi dizolvarea prin contemplare, trăită ca formă de uitare de sine, de extatică golire. Sfîntul Augustin prefigurează această „tehnică” a eliberării: „Oamenii merg să admire înălțimile munților, uriașele talazuri ale mării, largile albii ale fluviilor, marginile necuprinse ale oceanului sau crugurile stelelor și nu se mai bagă în seamă pe ei înșiși”.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, specializată în antropologie culturală. Cea mai recentă carte publicată: Ce mi-e drag nu mi-e urît. O antropologie a emoției (Editura Paideia, București, 2020).
