Oglinzi cu memorie?

● Le goût de la photo. Textes choisis et présentés par Chloé Devis, Mercure de France, 2010.

S-ar putea spune, dacă nu s-a spus deja, că fotografiile sînt un fel de oglinzi. Un portret fotografic poate da senzaţia că ar putea egala în fidelitate imaginea chipului reflectat de oglindă. Reversul faptului că fidelitatea unei oglinzi nu poate fi totuşi nicicînd egalată este instabilitatea imaginii. De aici derivă toată magia imaginii reflectate, o sclavă absolută a clipei, care se dăruieşte complet realităţii, dînd impresia că o dublează, într-un ecou perfect. Există oameni care iubesc cu un abandon de oglindă, în ochii cărora crezi că te regăseşti integral, şi în care te-ai putea pierde dacă n-ai şti că, odată ce ai ieşit din cîmpul lor de „reflectare“, ca să nu zic din cîmpul lor vizual, te uită. Dispari fără să laşi nici o urmă pe suprafaţa lor redevenită virgină, de o puritate absolută, gata să devoreze, cu aceeaşi intensitate halucinantă, următorul Narcis care ar crede că iubirea înseamnă regăsirea propriei imagini şi ar aluneca, fatal, în capcana de a se iubi doar pe sine.

Şi totuşi, nu la nivelul fidelităţii faţă de model se situează diferenţa dintre fotografie şi oglindă. Deosebirea fundamentală atîrnă de coordonata temporală. Dacă funcţionarea oglinzii ţine exclusiv de prezent, regimul fotografiei este întotdeauna timpul trecut. Oglinda e prezenţă, iar fotografia absenţă. S-ar putea spune că oglinda e o metaforă a iubirii, iar fotografia – a morţii. Nu e nevoie să-l fi citit pe Roland Barthes pentru a sesiza caracterul eminamente funebru al oricărei fotografii. Imediat după „declic“, momentul surprins pe peliculă deja a trecut, realitatea acelei clipe e istorie, secunda s-a scurs ireversibil, nu mai poate fi trăită a doua oară, identic. Fotografia constată o pierdere. Deşi e documentul unei dispariţii, ne iluzionăm şi spunem că, prin imaginea obţinută, „imortalizăm“ un moment.

Într-adevăr, mare poate să fie capacitatea noastră de a ne consola faţă de senzaţia de continuă pierdere şi risipire a vieţii noastre, clipă de clipă! Un truc curent este adoptarea perspectivei inverse, a vieţii văzute ca acumulare de momente, de adăugare de clipe aşteptate să vină dintr-un viitor pe care unii îl cred inepuizabil. Chiar şi cei mai optimişti au momentul lor de luciditate, cînd se află în vacanţă, în locuri minunate, şi aruncă lumii priviri de turist. Chiar dacă rîdem de cei care fac, compulsiv, tot timpul excursiei, mii de fotografii, nu putem să nu percepem, dincolo de zîmbetele lor încîntate, aviditatea disperată de a conserva cît mai multe dintre clipele acelea trăite din unghiul scurgerii ireversibile. O călătorie e o despărţire continuă, nici nu apuci să descoperi un peisaj, o atmosferă, străzile unui oraş necunoscut, abia îndrăgostit trebuie să îţi iei rămas bun. Cîtă dreptate avea Madame de Staël spunînd: „Călătoria este cea mai tristă dintre plăceri!“.

Chiar dacă e departe de a fi o plăcere tristă, fotografia – aproape orice fotografie – păstrează o aură de melancolie. E suficient să trişezi un pic, şi în loc să te uiţi la fotografiile pe care ţi le arată cineva, să-l priveşti pe cel care ţi le arată. Cred că în acel moment toţi oamenii au aceeaşi undă de nostalgie în colţul gurii, chiar şi atunci cînd pozele sînt asumat caraghioase. Fotografia a ajuns să fie sinonimă cu amintirea. Textele din această mică antologie vorbesc despre rolul de suport privilegiat al memoriei afective, jucat în fel şi chip de fotografie.

 Ca multe alte lucruri, fotografia, mai precis ideea de fotografie, a intrat brusc în viaţa mea. Venisem la Bucureşti să dau examen de admitere la Litere şi, pentru cîteva zile, am stat în cămin în Grozăveşti. Bineînţeles că studentele mi se păreau toate nişte zeiţe, mai ales o fată, care mă uimise prin contrastul dintre neastîmpărul gesturilor şi adîncimea privirii. Îmi amintesc cum se uita lung pe geam şi la un moment dat a ţîşnit ca un arc, spunînd că poate lumina aceea de după-amiază îi va aduce noroc. Noroc? Da, pentru că de o săptămînă străbătea oraşul în lung şi în lat, fără să găsească copacul pe care îl căuta. Nu, nu era vorba de o specie anume, pur şi simplu voia să facă o fotografie despre tristeţe. Am tresărit… În sfîrşit îmi găsisem tribul… unde altundeva, dacă nu în Facultatea de Litere, aş mai fi putut găsi oameni gata să piardă zile întregi în căutarea unui copac, pentru a fotografia o emoţie… Şi tot de atunci – vorba lui Matei Martin – sînt atentă la ce mă uit, atunci cînd privesc o fotografie…