A avea sau a nu avea dubii
În Dicționar de idei primite de-a gata, Flaubert consemnează forța redutabilă a îndoielii: „Dubiul. Mai rău decît negarea“. Dincolo de sarcasm, înțelegem că negarea are liniștea unei decizii, cîtă vreme dubiul presupune frămîntare, fierbere, zbucium. Îndoiala e un proces solicitant, răspunsurile diferite care pot fi date aceleiași întrebări creează o tensiune, este obositor balansul în indecizie, suspendarea în ezitare. Dubiul consumă pentru că nici una dintre soluțiile posibile nu rezolvă problema, suspansul are ceva chinuitor. Tonalitatea afectivă a dubiului e teama, frica de a nu greși o evaluare sau o alegere. De aici potențialul paralizant al îndoielii, teama de a acționa. În piesa Măsură pentru măsură apare avertismentul: „Îndoielile sînt trădătorii noștri / Ne fac să pierdem cînd putem cîștiga“, dar, în Troilus și Cressida, Shakespeare adaugă altă nuanță: „Dubiul moderat e farul celui înțelept“.
În evoluția științei, dubiul are un rol important, fiind chiar izvorul inovației. În permanență, teoriile se succed, fiind puse la îndoială și înlăturate, val după val. Certitudinile științifice sînt o marfă care expiră și, mai în glumă, mai în serios, se spune că știința poate fi definită drept un cimitir al erorilor.
În viața de zi cu zi, îndoiala, dubiul, nesiguranța sînt stări considerate dezagreabile. E neplăcut să nu prea știi pe ce picior să dansezi. Situația nu e însă mai bună atunci cînd crezi că știi, cînd nici nu-ți trece prin minte că ai putea greși, cînd nu te gîndești să te oprești o clipă și să te iei la întrebări.
O parabolă orientală ne spune că un bătrîn maestru Zen, simțindu-și sfîrșitul aproape, face o ultimă meditație înconjurat de discipoli. La un moment dat, întredeschide ochii și, după ce îi învăluie pe toți cu o privire caldă, de rămas bun, se uită atent la ucenicul care stătea cel mai aproape de el, aspirant la calitatea de succesor al maestrului, și i se adresează: „E adevărat că nimeni nu a fost mai sîrguincios în a deprinde cele mai grele învățături, e adevărat că nimeni nu te‑a întrecut în numărul orelor petrecute în meditație, e adevărat că nimeni nu a practicat mai conștiincios nenumăratele ritualuri, dar să știi că e o mare problemă cu tine. Duhnești a Zen!“.
Cum să înțelegem reproșul? Care e greșeala acestui discipol fruntaș și plin de merite? De ce a ratat ținta și e departe de desăvîrșire? Acum, dacă ne gîndim un pic, oricine poate întîlni mari profesori duhnind a știință (grea și gheboasă uneori), scriitori duhnind a talent (mereu nerecompensat suficient), tot felul de șefi duhnind a putere, diverși militanți duhnind a idei corecte, enoriași duhnind a cucernicie, atei duhnind a umanism și tot așa mai departe, pentru că în orice categorie umană, indiferent de preocupări, se poate face simțită, din loc în loc, miasma. Deși sînt atît de diferiți, toți cei afectați au același aer, aceleași aere, împrăștie exact același miros: cu toții trăsnesc a siguranță de sine.
O siguranță de sine sintetică, artificială, de seră, fără fisură, nezgîriată de întrebări, compactă, masivă, rigidă. Sînt plini de ei pînă la refuz. Dacă nu ar fi atît de greoi, ai putea crede că sînt umflați ca niște baloane, de vreme ce nu ratează nici o ocazie în care ar putea să se dea rotunzi. Încearcă să se înalțe, dar nu reușesc decît să se rostogolească emfatic. Cu toții își închipuie că au atins, în domeniul lor, perfecțiunea sferei, consistența nucleului, importanța centrului generator al lumii sau, mai modești, se mulțumesc doar cu ideea că dețin, dacă nu izvorul, măcar monopolul adevărului. Îndopați cu admirație față de sine și obișnuiți să ocupe mereu toată scena, pierd din vedere că între rolul social și conținutul uman e important să rămînă o zonă liberă, un spațiu de joc. Între armura bine lustruită și trup ar trebui să fie destul loc gol, care să îți permită să te miști. Altfel stai țeapăn, solemn în rolul tău, prizonier în harnașament, nici nu poți prea bine să întorci capul pentru a privi și în altă parte. Ajungi să crezi că lumea se reduce la ce vezi privind fix, mereu în aceeași direcție, dintr-un singur punct de vedere.
Dacă ar exista un spațiu gol între rol și persoană, între haină și trup, între mască și chip, acolo și-ar putea face loc instrumentele adecvării: ajustările, variantele, punerea la îndoială că lucrurile stau neapărat așa cum crezi și nu alt-minteri. Pentru asta ar fi nevoie de curaj. „Dubiul nu e plăcut, dar certitudinea e absurdă“, spunea Voltaire.
În același registru al absurdului, lăudînd efectele unui îndelung exersat dogmatism, Regina Roșie din Lumea din Oglindă îi mărturisește nedumeritei Alice că ea „reușește cu mare ușurință să creadă nu mai puțin de șase lucruri imposibile înainte chiar de micul dejun“. Siguranța din vorbele reginei îmi amintește de observația lui Nietzsche: „Nu dubiul, ci certitudinea ne livrează nebuniei“.
Nu știu dacă ucenicul din parabolă își dezamăgise maestrul pentru că se instalase fără rest în convingerea că e cel mai bun dintre toți discipolii. Poate că maestrul citise în atitudinea lui, prea ca la carte, un exces de gesticulație mecanică, un fel de a poza. Probabil se lua atît de în serios încît arăta că e mîndru de toate îndoielile lui. Se vedea că e mulțumit că știe că nu știe? Luase chipul unui om care a atins ținta, deși era încă pe drum? Avea deci toate șansele să rateze fondul prin exces de formă?
În budismul Zen (în ramura Rinzai), cultivarea neîncetată a unui dubiu covîrșitor este tehnica fundamentală de obținere a trezirii spirituale (satori): „Un mare dubiu: o mare iluminare. Un dubiu minor: o iluminare minoră. Lipsa dubiului: absența iluminării“. În acest cadru, întrebarea de tip koan este un instrument predilect de creare a unor tensiuni nerezolvabile, care nu pot fi soluționate prin apel la felul obișnuit de a gîndi. Orice reflex de raționalizare e zadarnic. Ce răspuns poți da la întrebări de genul: „Ce sunet ai auzi dacă ai aplauda cu o singură mînă?“, „Care era chipul tău înainte ca strămoșii tăi să se fi născut?“, „Cine este cel dinăuntrul tău care aude? Nu urechea e cea care aude. Dacă ar fi așa, și morții ar putea auzi?“ Concentrarea prelungită asupra imposibilității de a găsi un răspuns cert, focalizarea absolută asupra întrebărilor sînt văzute ca modalități de a activa alte niveluri de conștință, de a produce o ruptură de nivel în felul în care este înțeleasă realitatea.
În practica Zen, dubiul, punerea la îndoială a tuturor premiselor de reprezentare și înțelegere a lumii alcătuiesc calea care conduce la transformarea interioară. Nu realitatea este pusă la îndoială, ci felul mistificat în care ea este percepută cu instrumentele convenționale, imperfecte, ale minții omenești. Limbajul e tratat cu neîncredere, se evită formulările, sînt absente explicațiile care doar ar mutila, ar trăda sensul experiențelor trăite. Din norii incertitudinii e lăsat la vedere doar cîte-un detaliu cu accent de paradox.
Un astfel de exemplu este cunoscutul rezumat alegoric al procesului de trezire spirituală: „Timp de treizeci de ani, înainte de a mă apuca de învățăturile Zen, munții erau munți și apele erau ape. Cu cît înaintam în studiu vedeam că munții nu sînt munți și apele nu sînt ape. Acum, la capătul liniștit al drumului, am ajuns să văd că munții sînt din nou munți, iar apele sînt din nou ape“. Practica Zen a dubiului e menită să purifice, să împiedice căderea în plasa gîndurilor parazite și înșelătoare. Se aspiră la obținerea unei transparențe a conștiinței, care să poată fi traversată de experiențe cu firescul și lejeritatea luminii ce traversează aerul. Atunci apare brusca trezire. Sau niciodată.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută: Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.
