Amăgire, armură, artificiu
Iluzii: întotdeauna pierdute. Aveam impresia că am găsit această „accepție” în Dicționarul ideilor primite de-a gata. Am verificat imediat, dar sarcasmul lui Flaubert suna un pic altfel: „Spune că ai multe iluzii sau plînge-te că le-ai pierdut”.
M-a amuzat iluzia mea că reținusem exact, cînd de fapt doar reformulasem în spiritul lui Flaubert cunoscutul titlu balzacian. Se pare că mare parte din cunoașterea noastră funcționează cu astfel de aproximări, memoria nefiind un depozit inert de date, nu este un stoc, ci un proces de continuă reașezare, recombinare și de ajustare a tuturor elementelor, adică presupune întotdeauna deformare. De altfel, vorbim de „asimilare” atunci cînd ne referim la învățare, pentru că tot ce reușim să reținem ajunge să semene mai mult cu noi decît să păstreze, nealterat, tiparul celor aflate. La fel, amintirile au mai degrabă consistența unor nori a căror formă e în permanentă mișcare, iar ideea că am putea evoca trecutul în tușe sigure, ce ar reda ferm și exact conturul celor trăite, nu e decît o altă iluzie.
Ne confruntăm însă cu iluzii înainte de a avea de-a face cu reprezentările mai mult sau mai puțin complexe care dau conținut vieții noastre interioare. Mai des decît am crede se adeverește vorba poetului: „Urechea te minte și ochiul te-nșală”. Deși sîntem convinși că dacă vedem ceva „cu ochii noștri” știm cu precizie cum este în realitate acel lucru, de multe ori „convingerea” nu se dovedește a fi altceva decît un excelent sinonim pentru „iluzie”.
Nu întîmplător organele de simț poartă generic numele de „analizatori”. Ochiul este așadar un analizator vizual, care neîncetat selectează și nici măcar o clipă nu reflectă nediferențiat, cu fidelitate de oglindă, absolut tot ce se află în fața noastră. Vedem ce am fost învățați să vedem, vedem ce ne este de folos să vedem, vedem uneori ce vrem să vedem și, nu în ultimul rînd, vedem ce credem că vedem.
Percepția vizuală, ca orice altă percepție senzorială, este în primul rînd interpretare, fiind condiționată de întreaga cunoaștere prealabilă a celor văzute sau întrevăzute, a contextului imediat sau mai larg, la care se adaugă influența coloraturii emoționale a momentului respectiv. Neînchipuita complexitate a vederii umane este pusă în evidență de reușitele și mai ales de eșecurile eforturilor tehnologice din ultimii 50 de ani de a crea programe de calculator capabile să recunoască automat obiecte.
Un proverb chinezesc avertizează: „Două treimi din ceea ce vedem se află în spatele ochilor noștri!”. Într-adevăr, oamenii văd mai degrabă semnificații decît forme, alura e identificată înainte de a sesiza suprafața concretă, este descifrat „aerul” cuiva și abia apoi silueta propriu-zisă. De fapt, are loc o simplificare, o ecranare a tot ceea ce trece drept redundant, o esențializare, o reducere la șablon, aceasta fiind soluția adaptativă care să eficientizeze orientarea în haosul stimulilor vizuali, prezenți în număr nesfîrșit în jurul nostru. Dacă am vedea tot am înnebuni, dar oricum nu sîntem în acest pericol tocmai pentru că nu e capabil creierul să prelucreze un asemenea volum infinit de stimuli.
Aici intervin procesele de drastică selecție a detaliilor ce „merită” să fie folosite la crearea imaginilor vizuale cu care operăm. Diferențele între culturi sînt prezente și la acest nivel, criteriile de selecție pot varia în funcție de relevanța elementelor respective pentru fiecare mod de viață. Se știe că eschimoșii văd mult mai multe feluri de zăpadă, iar oamenii deșertului mult mai multe tipuri de nisip.
Pe lîngă selecție, un alt mecanism al vederii este configurarea euristică, adică „ghicirea” formei în baza cîtorva detalii, anticiparea conturului. O serie întreagă de iluzii optice sînt explicate tocmai ca limite în procesarea cognitivă a imaginilor și studierea acestor anomalii perceptive ajută la înțelegerea specificului vederii umane ca efect al unor adevărate „artificii”. Aceste corecții pot trece drept iluzii în raport cu „materia primă” a realității înconjurătoare, față de care înregistrează simplificări, adăugiri, tot felul de abateri, adică trădări. Numai prin astfel de „iluzii” ne putem orienta perceptiv în ceea ce numim realitate, numai cu o astfel de „armură” putem să rezistăm agresiunii vizuale a lumii.
Cuvîntul iluzie vine de la latinescul illudere și are sensul de a înșela, a amăgi, a realiza un joc al aparențelor pentru a expune realitatea altfel decît este. Folosită în artă, iluzia optică își dezvăluie potențialul transfigurator. Aș da exemplul Partenonului de pe Acropola Atenei. Impresia covîrșitoare pe care o lasă acest edificiu este realizarea unui desăvîrșit echilibru între material și imaterial, printr-o inegalabilă perfecțiune formală, efect al simetriei absolute a tuturor părților. Cine ar crede că sîntem în fața unui rafinat efect estetic înșelător, generat de instrumentarea savantă a unui ansamblu de iluzii optice? Cine ar bănui că simetria pe care o vedem nu există decît în ochii noștri, că liniile verticale și paralele sînt de fapt înclinate unele spre altele, că liniile orizontale sînt de fapt curbe? Cine s-ar gîndi că nu există nici măcar două coloane identice? Dar care să fie rostul acestui fără seamăn număr de iluzionism în marmură?
Trucurile care generează iluzii au fost necesare tocmai pentru a obține corecții optice cu rol de a înlătura distorsiunile pe care le-ar fi perceput ochiul uman în cazul în care Partenonul ar fi fost realizat din coloane perfect egale între ele ca grosime, perfect egale ca grosime de jos pînă sus, dispuse perfect paralel și depuse pe un piedestal perfect drept.
Pentru a anula defectele vederii umane inerente în prezența difracției luminii și rezultate din vederea de la distanță, constructorii au aplicat deformări și au creat abateri care să realizeze numai în ochiul privitorului perfecțiunea edificiului. Au exploatat potențialul iluziei optice de a deforma percepția, recurgînd la jongleria deformării calculate care produce efectul iluzoriu al formei perfecte. În acest caz, perfecțiunea nu pare să fie altceva decît un miraj.
Nu voi da aici cifre, orice tratat de arhitectură descrie artificiile prin care a fost obținută iluzia perfectei verticalități a coloanelor (care, potrivit calculelor, fiind ușor înclinate, dacă ar fi prelungite prin linii imaginare s-ar întîlni la o înălțime de aproximativ cinci kilometri). Alt truc folosit poartă denumirea de entasis: coloanele devin mai groase înspre mijlocul lor, bombarea convexă avînd rolul de a anula scobirea concavă pe care am fi perceput-o dacă coloanele ar fi fost egale în grosime de sus pînă jos.
Iluzia învinsă cu armele ei și transformată în perfecțiune – aceasta este poate lecția subtilă a Partenonului. Medicul și antropologul Francisc Rainer atrăgea atenția că nu e important să vezi Partenonul, ceea ce contează este „să fi ajuns a vedea toate cu ochii pe care ți i-a dat Partenonul”.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală.
Foto: wikimedia commons
