O înfățișare delicată a forței: politețea
Ca orice alt comportament admirabil, politețea dobîndește valoare doar atunci cînd se manifestă în absența oricăror constrîngeri, expresie a unei opțiuni libere. Politețea veritabilă e apanajul oamenilor care ar avea prea puțin sau nimic de pierdut dacă ar fi nepoliticoși.
Pentru a-și merita numele, politețea trebuie să fie un dar, reflexul unei bunăvoințe senioriale și nu complezența interesată a unui subordonat, menită să îmbuneze un superior. Comportamentul de supunere, oricît de protocolar ar reuși să stilizeze obediența, nu poate fi confundat cu politețea. Buna purtare față de șefime e recomandabilă, dar nu e altceva decît o formă de prudență, un instrument de largă utilitate, aflat în slujba păstrării liniștii sociale. Politețea adevărată este surprinzătoare și emoționantă tocmai prin gratuitatea ei.
Lui Ludovic al XVIII-lea i se atribuie verdictul „Punctualitatea este politețea regilor”. Un rege nu prea ar avea ce să pățească dacă ar întîrzia la o întrunire, dar poate avea bunăvoința să dea de înțeles că timpul curtenilor nu e mai puțin prețios decît timpul său, deci nu trebuie irosit. Un rege nu are nevoie să-și demonstreze supremația făcînd uz de tertipul așteptării umilitoare, dimpotrivă, își etalează noblețea prin tratarea supușilor apropiați cu o subînțeleasă considerație, ca și cînd aceștia i-ar fi egali.
Noblețea nu e altceva decît capacitatea de a-i înălța pe ceilați, este mîna întinsă pentru a ajuta pe altcineva să urce o treaptă mai aproape de locul de cinste. Esența nobleței este chiar puterea de a înnobila, dată de harul de a-l pune pe celălalt în cea mai bună lumină. Iradiind cu generozitatea unei surse inepuizabile, politețea regală este ipostaza nec plus ultra a uneia dintre formele politeții aristocratice: privilegiul de a face daruri care nu pot fi întoarse.
Nu e vorba de oferirea unor lucruri exorbitante, ci de susținerea unui lux imaterial, dar de o importanță incalculabilă: protejarea imaginii de sine a celui ce depinde într-un fel sau altul de cel aflat în poziția favorizată. Vasalii gravitează în jurul seniorului pe orbita curtoaziei lui. Nesocotirea imperativului de a fi prevenitor cu subordonații poate duce la ruptură. Transpusă în mediu burghez, această încălcare este mucalit surprinsă de scriitorul scoțian Saki: „O doamnă pe care a părăsit-o bucătăreasa nu își va putea nicicînd redobîndi locul în societate”. Mai aproape de noi, Creangă evocă rolul taumaturgic al unui gest deopotrivă afectuos și solemn, prin care Vodă vindecă suferința și repară nedreptatea făcută de un boier samavolnic. Printr-un sărut cu valoare de simbol purificator, celui neputincios și năpăstuit i se restaurează demnitatea și i se restituie sentimentul valorii personale: „Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ți-a șters rușinea”.
Pe lîngă rolul de a remedia dezechilibre afective produse de alții, un monarh are datoria de onoare de a oferi, prin comportamentul său, un model de evitare a degenerării unui conflict iminent. Una dintre cele mai grele „figuri” ale politeții este stăpînirea de sine, prin care orice afront poate fi placat cu eleganță. Punerea la punct subtilă e cea mai eficientă.
Un astfel de gest al Regelui Soare, despre care memorialistul Saint-Simon spune că ar fi fost „la plus belle action de sa vie”, este spectaculos în simplitatea lui. Scos din fire de ducele de Lauzun – care își arătase brutal nemulțumirea față de o hotărîre a sa prin ruperea în două a sabiei și printr-un răspuns insolent –, regele deschide geamul și își aruncă pe fereastră bastonul. Se întoarce apoi spre duce și cu un ton afabil îl informează că nu și-ar fi putut niciodată ierta să rupă bastonul pe spatele unui gentilhomme.
În varianta ei aulică, politețea este alimentată de idealul cavaleresc de a nu tolera oprimarea celor mai slabi și de impulsul de a lua apărarea celor amenințați de orice putere strivitoare. La limită, ei trebuie protejați chiar de propriile imbolduri violente. Luînd forma curtoaziei aristocratice, politețea este un mod de a arăta că nu pui interesele celorlalți mai prejos de ale tale. Acorzi atenție mai întîi nevoilor lor, faci un bine fără să dai importanță faptului că acel lucru presupune, dacă nu o uitare de sine, cel puțin o ieșire din zona obișnuințelor, a comodității, și treci sub tăcere propriul disconfort rezultat.
Politețea e uvertura altruismului. E adevărat că are un sound ce se face auzit discret, jucat pe claviatura micilor gesturi cotidiene, dar vibrația lui intră în rezonanță cu valorile profunde care fac posibilă conviețuirea. În primul rînd ar fi convingerea că în sinea fiecăruia ar putea exista substanța comună a unei umanități inalterabile, în numele căreia oamenii ar încerca să interacționeze firesc, deschis, pașnic, indiferent de deosebirile vizibile, care au uneori anvergura trăsăturilor ce despart decisiv speciile.
Această politețe a inimii e prea puțin răspîndită. De aceea a fost nevoie de coduri de comportament, de manuale de bune maniere, care se pot deprinde prin simplu dresaj și se pot aplica, birocratic, asamblate într-un mecanic usage du monde. Revoluția Franceză aruncă în dizgrație vechiul cod de comportament, politețea e condamnată ca privilegiu aristocratic. Pînă și cuvîntul politesse ajunge să fie interzis alături de apelativele Monsieur și Madame. Disprețul vechilor ierarhii sociale și etosul pretins egalitar al burgheziei în ascensiune nu sînt decît expresia unei arzătoare dorințe de a uzurpa locul hegemonic al aristocrației în materie de bon ton și savoir-vivre.
Puterea economică a noii clase dominante nu este suficientă cîtă vreme noilor îmbogățiți le lipsesc elementele de paradă, ornamentul, capitalul simbolic reprezentat de distincție. Consumul ostentativ se cere însoțit de celebrarea satisfacției vanitoase generate de poleiala imaginii sociale. Apartenența la noua elită nu este certificată decît prin efortul de rafinare a manierelor. Pentru burghezia aflată în ascensiune, imitația moravurilor à l’Ancien Régime a fost singura modalitate de a concura finețea conduitei vechilor aristocrați, pe care de fapt continuau să îi invidieze.
Ca orice imitație, eticheta burgheză are linie de caricatură. Regula devine dogmă, nuanța nu e sesizată, suplețea aplicării formulelor e erezie, contenanța se transformă în crispare, iar sensul fundamental al fluidizării contactului interpersonal este deturnat în constipată distanță.
Un spirit aristocrat nu poate decît să ia în rîs scrobeala burgheză. O altă sursă de amuzament este eșecul sistematic al filistinului de a pricepe rostul nonșalanței, al grației naturale, căreia italienii îi spun sprezzatura. Distanțarea vag ironică față de regulile aplicate îi este străină noului catehizat într-ale bunelor maniere, care nu are dexteritatea interpretării lor în cheie ludică. Prea preocupat de noua sa importanță, burghezul se ia cu adevărat în serios, valoarea sa centrală devine solemnitatea, pretinde adresare accentuat protocolară, inventează mici rituri de autocelebrare a reușitei sociale. Apariția acestei specii noi de distincție greoaie nu va face decît să determine în rîndul nobilimii o și mai destinsă raportare la vechile canoane ale politeții.
Noii aspiranții la distincție practică arta de a se pune pe sine în valoare printr-o temătoare distanțare de „vulg”, iau un aer de rezervă superioară, sînt indisponibili, intransigenți, severi, disprețuitori și reci cu cei de condiție inferioară. Burghezul trebuie neapărat să pară important, este gata să-și cumpere titluri, în timp ce aristocratul își permite intermitențe în arborarea însemnelor de rang.
Nici un sociolog nu a observat cu finețea lui Proust această dinamică a baletului social reglată de jocul normelor de politețe. El surprinde eschiva spiritului aristocratic față de ofensiva mimetică a noilor îmbogățiți. Vicontesa de Marsantes „îndepărtase din felul ei de a fi tot ceea ce oamenii din popor numesc «maniere» și-i dăduse o simplitate desăvîrșită. Nu se temea să îmbrățișeze o femeie sărmană și nenorocită și-i spunea să se ducă să ia un car de lemne din pădurea castelului. [...] A fi o mare doamnă însemna să joci pe marea doamnă, adică, pe de-o parte, să simulezi simplicitatea. E un joc care costă foarte scump, cu atît mai mult cu cît simplicitatea e încîntătoare numai cu condiția ca ceilalți să știe că ai putea să nu fii simplu, că ești adică foarte bogat”. În cazul celor de viță nobilă, cu cît rangul era mai înalt, cu atît se manifestă cu mai multă căldură amabilitatea, bunătatea sau măcar o atenție afectuoasă față de cei care nu se bucură de o naștere la fel de ilustră. Iată ce spune naratorul despre principesa de Parma: „Avea pentru fiecare acea încîntătoare politețe pe care o au cu inferiorii oamenii bine crescuți și, ca să fie de folos, își împingea mereu scaunul ca să lase mai mult loc, îmi ținea mănușile, îmi oferea toate aceste servicii, nedemne de burghezele țanțoșe, și pe care le fac bucuros suveranii, sau instinctiv și din înclinare profesională, foștii servitori“.
Referindu-se la același personaj, Proust semnalează că lucrurile sînt ceva mai complicate, în definitiv naturalețea, simplitatea nu erau decît un hieratic artificiu de imagine al unei principese „ocupată cu opere de binefacere, de o amabilitate atît de umilă încît îți dădeai numaidecît seama din ce orgoliu semeț își trăgea obîrșia această amabilitate”.
În castelul său, fiecare nobil reface în mic regatul. Orgoliul aristocratic de castă, indiferent de importanța titlului nobiliar, își are sursa în sentimentul co-participării la misiunea monarhului de a orîndui mersul lumii. În acest sens, dictonul despre punctualitatea regilor poate fi interpretat într-un registru mai larg decît cel al unei grațioase politeți dictate de respectul față de timpul curtenilor. Poate că această corectitudine are rol de legitimare și include tîlcul unei responsabilități superioare față de buna funcționare a lumii. Punctualitatea regelui e semnul rigorii indispensabile în exercitarea prerogativei sale fundamentale: conectarea pămîntescului la ordinea sacră.
Să ne amintim că, în timpurile străvechi, marele conducător al imperiului persan avea și atributul de stăpîn al timpului cosmic, de inițiator al mișcării astrelor. Pentru că mecanismul trebuia urnit ritmic, în fiecare dimineață, Marele Rege avea obligația rituală de a da ordinul ca soarele să răsară. De îndată ce comanda era pronunțată, soarele își făcea apariția. De-a lungul anului, soarele nu se ivește la linia orizontului în fiecare zi la aceeași oră, la același minut, la aceeași secundă, astfel încît excepționala punctualitate sacerdotală a regelui era unicul garant că mecanica celestă poate fi ținută sub control, cu exactitate absolută, zi de zi, an după an. Dacă regele nu s-ar fi trezit la timp exista pericolul ca soarele să nu știe ce să facă. Trebuia evitat cu orice preț haosul. Cine știe ce s-ar fi întîmplat dacă soarele, nepoliticos, s-ar fi apucat să răsară de capul lui...
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută: Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.
