O înfățișare delicată a forței: politețea

Publicat în Dilema Veche nr. 888 din 15 - 21 aprilie 2021
O înfățișare delicată a forței: politețea jpeg

Ca orice alt comportament admirabil, politețea dobîndește valoare doar atunci cînd se manifestă în absența oricăror constrîngeri, expresie a unei opțiuni libere. Politețea veritabilă e apanajul oamenilor care ar avea prea puțin sau nimic de pierdut dacă ar fi nepoliticoși.

Pentru a-și merita numele, politețea trebuie să fie un dar, reflexul unei bunăvoințe senioriale și nu complezența interesată a unui subordonat, menită să îmbuneze un superior. Comportamentul de supunere, oricît de protocolar ar reuși să stilizeze obediența, nu poate fi confundat cu politețea. Buna purtare față de șefime e recomandabilă, dar nu e altceva decît o formă de prudență, un instrument de largă utilitate, aflat în slujba păstrării liniștii sociale. Politețea adevărată este surprinzătoare și emoționantă tocmai prin gratuitatea ei.

Lui Ludovic al XVIII-lea i se atribuie verdictul „Punctualitatea este politețea regilor”. Un rege nu prea ar avea ce să pățească dacă ar întîrzia la o întrunire, dar poate avea bunăvoința să dea de înțeles că timpul curtenilor nu e mai puțin prețios decît timpul său, deci nu trebuie irosit. Un rege nu are nevoie să-și demonstreze supremația făcînd uz de tertipul așteptării umilitoare, dimpotrivă, își etalează noblețea prin tratarea supușilor apropiați cu o subînțeleasă considerație, ca și cînd aceștia i-ar fi egali.

Noblețea nu e altceva decît capacitatea de a-i înălța pe ceilați, este mîna întinsă pentru a ajuta pe altcineva să urce o treaptă mai aproape de locul de cinste. Esența nobleței este chiar puterea de a înnobila, dată de harul de a-l pune pe celălalt în cea mai bună lumină. Iradiind cu generozitatea unei surse inepuizabile, politețea regală este ipostaza nec plus ultra a uneia dintre formele politeții aristocratice: privilegiul de a face daruri care nu pot fi întoarse.

Nu e vorba de oferirea unor lucruri exorbitante, ci de susținerea unui lux imaterial, dar de o importanță incalculabilă: protejarea imaginii de sine a celui ce depinde într-un fel sau altul de cel aflat în poziția favorizată. Vasalii gravitează în jurul seniorului pe orbita curtoaziei lui. Nesocotirea imperativului de a fi prevenitor cu subordonații poate duce la ruptură. Transpusă în mediu burghez, această încălcare este mucalit surprinsă de scriitorul scoțian Saki: „O doamnă pe care a părăsit-o bucătăreasa nu își va putea nicicînd redobîndi locul în societate”. Mai aproape de noi, Creangă evocă rolul taumaturgic al unui gest deopotrivă afectuos și solemn, prin care Vodă vindecă suferința și repară nedreptatea făcută de un boier samavolnic. Printr-un sărut cu valoare de simbol purificator, celui neputincios și năpăstuit i se restaurează demnitatea și i se restituie sentimentul valorii personale: „Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ți-a șters rușinea”. 

Pe lîngă rolul de a remedia dezechilibre afective produse de alții, un monarh are datoria de onoare de a oferi, prin comportamentul său, un model de evitare a degenerării unui conflict iminent. Una dintre cele mai grele „figuri” ale politeții este stăpînirea de sine, prin care orice afront poate fi placat cu eleganță. Punerea la punct subtilă e cea mai eficientă.

Un astfel de gest al Regelui Soare, despre care memorialistul Saint-Simon spune că ar fi fost „la plus belle action de sa vie”, este spectaculos în simplitatea lui. Scos din fire de ducele de Lauzun – care își arătase brutal nemulțumirea față de o hotărîre a sa prin ruperea în două a sabiei și printr-un răspuns insolent –, regele deschide geamul și își aruncă pe fereastră bastonul. Se întoarce apoi spre duce și cu un ton afabil îl informează că nu și-ar fi putut niciodată ierta să rupă bastonul pe spatele unui gentilhomme.

În varianta ei aulică, politețea este alimentată de idealul cavaleresc de a nu tolera oprimarea celor mai slabi și de impulsul de a lua apărarea celor amenințați de orice putere strivitoare. La limită, ei trebuie protejați chiar de propriile imbolduri violente. Luînd forma curtoaziei aristocratice, politețea este un mod de a arăta că nu pui interesele celorlalți mai prejos de ale tale. Acorzi atenție mai întîi nevoilor lor, faci un bine fără să dai importanță faptului că acel lucru presupune, dacă nu o uitare de sine, cel puțin o ieșire din zona obișnuințelor, a comodității, și treci sub tăcere propriul disconfort rezultat.

Politețea  e uvertura altruismului. E adevărat că are un sound ce se face auzit discret, jucat pe claviatura micilor gesturi cotidiene, dar vibrația lui intră în rezonanță cu valorile profunde care fac posibilă conviețuirea. În primul rînd ar fi convingerea că în sinea fiecăruia ar putea exista substanța comună a unei umanități inalterabile, în numele căreia oamenii ar încerca să interacționeze firesc, deschis, pașnic, indiferent de deosebirile vizibile, care au uneori anvergura trăsăturilor ce despart decisiv speciile.

Această politețe a inimii e prea puțin răspîndită. De aceea a fost nevoie de coduri de comportament, de manuale de bune maniere, care se pot deprinde prin simplu dresaj și se pot aplica, birocratic, asamblate într-un mecanic usage du monde. Revoluția Franceză aruncă în dizgrație vechiul cod de comportament, politețea e condamnată ca privilegiu aristocratic. Pînă și cuvîntul politesse ajunge să fie interzis alături de apelativele Monsieur și Madame. Disprețul vechilor ierarhii sociale și etosul pretins egalitar al burgheziei în ascensiune nu sînt decît expresia unei arzătoare dorințe de a uzurpa locul hegemonic al aristocrației în materie de bon ton și savoir-vivre. 

Puterea economică a noii clase dominante nu este suficientă cîtă vreme noilor îmbogățiți le lipsesc elementele de paradă, ornamentul, capitalul simbolic reprezentat de distincție. Consumul ostentativ se cere însoțit de celebrarea satisfacției vanitoase generate de poleiala imaginii sociale. Apartenența la noua elită nu este certificată decît prin efortul de rafinare a manierelor. Pentru burghezia aflată în ascensiune, imitația moravurilor à l’Ancien Régime a fost singura modalitate de a concura finețea conduitei vechilor aristocrați, pe care de fapt continuau să îi invidieze.

Ca orice imitație, eticheta burgheză are linie de caricatură. Regula devine dogmă, nuanța nu e sesizată, suplețea aplicării formulelor e erezie, contenanța se transformă în crispare, iar sensul fundamental al fluidizării contactului interpersonal este deturnat în constipată distanță.

Un spirit aristocrat nu poate decît să ia în rîs scrobeala burgheză. O altă sursă de amuzament este eșecul sistematic al filistinului de a pricepe rostul nonșalanței, al grației naturale, căreia  italienii îi spun sprezzatura. Distanțarea vag ironică față de regulile aplicate îi este străină noului catehizat într-ale bunelor maniere, care nu are dexteritatea interpretării lor în cheie ludică. Prea preocupat de noua sa importanță, burghezul se ia cu adevărat în serios, valoarea sa centrală devine solemnitatea, pretinde adresare accentuat protocolară, inventează mici rituri de autocelebrare a reușitei sociale. Apariția acestei specii noi de distincție greoaie nu va face decît să determine în rîndul nobilimii o și mai destinsă raportare la vechile canoane ale politeții.

Noii aspiranții la distincție practică arta de a se pune pe sine în valoare printr-o temătoare distanțare de „vulg”, iau un aer de rezervă superioară, sînt indisponibili, intransigenți, severi, disprețuitori și reci cu cei de condiție inferioară. Burghezul trebuie neapărat să pară important, este gata să-și cumpere titluri, în timp ce aristocratul își permite intermitențe în arborarea însemnelor de rang.

Nici un sociolog nu a observat cu finețea lui Proust această dinamică a baletului social reglată de jocul normelor de politețe. El surprinde eschiva spiritului aristocratic față de ofensiva mimetică a noilor îmbogățiți. Vicontesa de Marsantes „îndepărtase din felul ei de a fi tot ceea ce oamenii din popor numesc «maniere» și-i dăduse o simplitate desăvîrșită. Nu se temea să îmbrățișeze o femeie sărmană și nenorocită și-i spunea să se ducă să ia un car de lemne din pădurea castelului. [...] A fi o mare doamnă însemna să joci pe marea doamnă, adică, pe de-o parte, să simulezi simplicitatea. E un joc care costă foarte scump, cu atît mai mult cu cît simplicitatea e încîntătoare numai cu condiția ca ceilalți să știe că ai putea să nu fii simplu, că ești adică foarte bogat”. În cazul celor de viță nobilă, cu cît rangul era mai înalt, cu atît se manifestă cu mai multă căldură amabilitatea, bunătatea sau măcar o atenție afectuoasă față de cei care nu se bucură de o naștere la fel de ilustră. Iată ce spune naratorul despre principesa de Parma: „Avea pentru fiecare acea încîntătoare politețe pe care o au cu inferiorii oamenii bine crescuți și, ca să fie de folos, își împingea mereu scaunul ca să lase mai mult loc, îmi ținea mănușile, îmi oferea toate aceste servicii, nedemne de burghezele țanțoșe, și pe care le fac bucuros suveranii, sau instinctiv și din înclinare profesională, foștii servitori“. 

Referindu-se la același personaj, Proust semnalează că lucrurile sînt ceva mai complicate, în definitiv naturalețea, simplitatea nu erau decît un hieratic artificiu de imagine al unei principese „ocupată cu opere de binefacere, de o amabilitate atît de umilă încît îți dădeai numaidecît seama din ce orgoliu semeț își trăgea obîrșia această amabilitate”.

În castelul său, fiecare nobil reface în mic regatul. Orgoliul aristocratic de castă, indiferent de importanța titlului nobiliar, își are sursa în sentimentul co-participării la misiunea monarhului de a orîndui mersul lumii. În acest sens, dictonul despre punctualitatea regilor poate fi interpretat într-un registru mai larg decît cel al unei grațioase politeți dictate de respectul față de timpul curtenilor. Poate că această corectitudine are rol de legitimare și include tîlcul unei responsabilități superioare față de buna funcționare a lumii. Punctualitatea regelui e semnul  rigorii indispensabile în exercitarea prerogativei sale fundamentale: conectarea pămîntescului la ordinea sacră.

Să ne amintim că, în timpurile străvechi, marele conducător al imperiului persan avea și atributul de stăpîn al timpului cosmic, de inițiator al mișcării astrelor. Pentru că mecanismul trebuia urnit ritmic, în fiecare dimineață, Marele Rege avea obligația rituală de a da ordinul ca soarele să răsară. De îndată ce comanda era pronunțată, soarele își făcea apariția. De-a lungul anului, soarele nu se ivește la linia orizontului în fiecare zi la aceeași oră, la același minut, la aceeași secundă, astfel încît excepționala punctualitate sacerdotală a regelui era unicul garant că mecanica celestă poate fi ținută sub control, cu exactitate absolută, zi de zi, an după an. Dacă regele nu s-ar fi trezit la timp exista pericolul ca soarele să nu știe ce să facă. Trebuia evitat cu orice preț haosul. Cine știe ce s-ar fi întîmplat dacă soarele, nepoliticos, s-ar fi apucat să răsară de capul lui...

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută: Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Adevarul.ro

image
Arnold Schwarzenegger, despre ce înseamnă pentru el moartea și Raiul: „Nu ne vom mai revedea niciodată“
Actorul Arnold Schwarzenegger, fost guvernator al statului american California, vorbeşte cu multă sinceritate despre încercările şi dificultăţile din viaţa sa într-un nou documentar în trei părţi, "Arnold", informează site-ul revistei People.
image
Legenda satului Vama Veche, locul plin de șerpi, unde s-au așezat găgăuzii
Legenda spune că satul Vama Veche a fost întemeiat de găgăuzi, iar ținutul s-a numit „Yilanlâk“ (Șerpăria).
image
Motivul pentru care chinezii forează una din cele mai adânci gropi din lume în deșertul Tarim
China a început să foreze una dintre cele mai adânci gropi din lume în căutarea unor descoperiri în adâncul Pământului. Presa de stat chineză a descris proiectul de foraj de 11.000 de metri drept „un punct de reper în explorarea de către China a adâncimii Pământului”.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.