Treceri, transformări, deveniri
Căutarea sensului pare a fi nevoia umană fundamentală. De fapt, nu doar căutarea, ci și crearea sensurilor, adică a unei ordini simbolice care să anuleze sau măcar să țină sub control impresia că viața ar fi o curgere amorfă, reglată doar de instincte, impulsuri și hazard. Modelarea prin ritualizare este un instrument al construirii sensurilor, prezent în toate culturile, fiind un mod de a ritma viața socială, de fapt de a o face posibilă. De regulă, autoritatea care tutelează impunerea unui model este pusă sub semnul sacrului.
Această nevoie de control social al diverselor etape ale vieții a fost descrisă în lucrarea Rituri de trecere, probabil cea mai citată carte de etnologie. Arnold van Gennep lansează aici un termen care va face o carieră spectaculoasă, cel de liminalitate, derivat din limen, care în latină înseamnă prag. Autorul recurge la această metaforă spațială a pragului care desparte două încăperi pentru a descrie sintetic cele trei secvențe pe care le identifică în desfășurarea simbolică a tuturor ritualurilor ce acompaniază schimbările relevante social, transformările sau devenirile individuale. Indiferent de natura acestor schimbări (de loc, de stare, de poziție socială, de vîrstă), ritualurile care le sînt asociate, oricît de diferite ar fi, au o structură similară, alcătuită din următoarele secvențe: despărțirea de vechea stare, trecerea propriu-zisă și integrarea în noua stare. Trecerea este asimilată simbolic unui prag și denumită perioadă liminală.
Cel care va aprofunda și nuanța termenul de liminalitate este antropologul britanic Victor Turner. Spre ilustrare, el alege să analizeze perioada liminală bine marcată în ritualurile de inițiere masculină prezente la tribul Ndembu din sudul Africii. Victor Turner califică această stare prin sintagma betwixt and between, definind astfel incertitudinea de statut a neofitului, care nu mai are identitatea anterioară de băiat, dar încă nu a dobîndit-o pe cea de bărbat, el fiind considerat o făptură ambiguă „nici una, nici alta, nici aici, nici dincolo“. Această stare de tranziție, de criză identitară, este indusă cu scopul de a asigura eficiența ritualului și modelarea destinului prin inițiere, conferă plasticitate și deschide posibilitatea schimbării.
În lucrarea The Ritual Process – Structure and Anti-Structure, Victor Turner dezvoltă implicațiile sociale pe care le are relația cu totul specială care se naște în grupul neofiților, pe durata perioadei liminale. El denumește acest tip de camaraderie profundă prin recurs la un termen latinesc, communitas, pentru a evidenția caracterul unic al acestui tip de relații și pentru a evita folosirea paralelă a unor termeni precum comuniune, comunitate, al căror sens nu acoperă intensitatea afectivă a relațiilor create în perioada liminală. Turner introduce și noțiunea de liminal personae pentru a denumi protagoniștii acestui tip de relație antistructurală denumită communitas, fondată pe sentimentul unei perfecte omogenități și egalități între membri, pe asumarea unei vulnerabilități comune, pe o solidaritate neafectată de nici o ierarhizare.
Într-adevăr, grupul de băieți care urmează să fie inițiați este supus cu brutalitate unor practici care au scopul de a-i transforma într-un fel de materia prima. Sînt adunați toți împreună într-un loc izolat, despărțiți de rude și deposedați de nume, de haine și de toate semnele rangului moștenit, li se poate impune nuditatea rituală și, pentru a șterge orice urmă de individualitate, sînt cu toții mînjiți cu un praf alb care le dă un aer spectral și contribuie la anularea oricărui tip de diferențiere. Li se ia orice marcă identitară, sînt reduși la tăcere și obligați la supunere necondiționată. Pot fi mutilați ritual cu însemnele tribului și circumciși. În această perioadă liminală trebuie să suporte violența celor care conduc ceremonia, sînt intimidați, insultați, bruscați, supuși la probe fizice istovitoare și dureroase.
Aceste încercări pe care trebuie să le îndure au un dublu rol. Pe de‑o parte, să figureze o moarte simbolică (anihilarea identității avute înainte de inițiere), urmată apoi de conferirea noului statut de bărbat, adult cu drepturi depline, schimbarea de statut fiind resimțită ca o renaștere. Simbolismul atașat inițierii poate sugera înghițirea de către un monstru urmată de regurgitare, iar coliba în care are loc inițierea este în același timp mormînt și uter. Al doilea rol al traversării comune a acestui adevărat tunel de încercări, al experimentării împreună a supunerii absolute față de cei care conduc ceremonia, este nașterea relațiilor de solidaritate perfectă, conștientizarea umanității profunde care îi leagă, a asemănărilor dintre ei.
Această fraternizare spontană, sinceră și fără rezerve, care e posibilă doar în relația antistructurală de communitas, va avea consecințe și după perioada de inițiere. Cînd fiecare dintre ei își va relua poziția și rangul în societate, cînd fiecare își va prelua rolul important sau umil care îi este rezervat pentru buna funcționare a întregului, cu toții vor păstra în fundal sentimentul unui destin comun, al plămădirii din aceeași substanță. Diferențele și inegalitățile inerente în funcționarea oricărui grup vor fi suportate cu mai multă seninătate, la adăpost deopotrivă de aroganța celor privilegiați și de ranchiuna celor defavorizați. Toți au acceptat împreună supunerea față de o autoritate care e mai presus de ei, au experiența unor suferințe depășite în comun, în numele binelui colectiv, al continuității grupului, totul desfășurîndu-se sub cupola unei credințe într-o forță cu amprenta sacrului.
Victor Turner discută și alte aspecte ale pedagogiei latente conținute de perioada liminală, cu referire la un rit de instalare a șefului tribului Ndembu, deținătorul celei mai importante poziții în grup, cel învestit nu doar cu responsabilități de legiuitor, ci și încărcat cu responsabilitatea fertilității pămînturilor, cu absența secetei, a dăunătorilor, a bolilor, tot bunul mers al lumii depinzînd de condiția lui morală și de vigoarea sa fizică.
Cu o zi înainte de instalare, înainte de a i se conferi însemnele puterii sale nețărmurite, viitorul șef și soția sa sînt poftiți în zori să intre într-o colibă sărăcăcioasă construită departe de sat, a cărei denumire trimite la ideea de moarte. Într-adevăr, în acea colibă omul care a fost ales să devină șef va dispărea. Cei doi vin îmbrăcați în zdrențe și au postura unor infirmi, au o atitudine umilă, smerită și se supun fără împotrivire tuturor procedurilor ce li se aplică fără prea multă delicatețe. Mai întîi sînt purificați cu apă și plante magice, apoi viitorului șef i se face o tăietură în dreptul locului unde va purta brățara – însemn al puterii. Urmează apoi partea cea mai importantă, și anume tirada rostită de maestrul de ceremonii, în care viitorului șef i se aduc toate insultele posibile, i se înșiră toate defectele reale sau probabile, i se înfățișează toate greșelile pe care le-ar putea face, este admonestat și avertizat asupra consecințelor pe care le-ar avea o conduită nepotrivită și i se recomandă cu fermitate, cu asprime chiar, ce are de făcut spre binele tuturor. Apoi oricine din trib are dreptul să vină și să-i reproșeze public și cea mai mică nedreptate sau răutate suferită din pricina lui. Viitorul șef suportă totul în liniște, trebuie să se comporte ca un sclav cu o zi înainte de preluarea puterii. Toată ziua este insultat, iar noaptea nu este lăsat să doarmă. A doua zi este întronat cu toată pompa, cu tot fastul cuvenit, iar el niciodată nu va exprima vreo reacție sau vreun resentiment față de cei care l-au oropsit. Nici cei care l-au ponegrit, cu sau fără motiv, nu vor mai recidiva vreodată. Codul ritual a fost respectat, perioada liminală prevedea în acest caz inversarea rolurilor, cei slabi aveau voce și putere, iar cel care urma să fie puternic trebuia să experimenteze mai întîi umilința și neputința.
Turner extinde discuția asupra funcției aparent subversive a liminalității și amintește de nebunul de curte căruia i se permite să sfideze regulile și să rostească adevăruri destabilizatoare. Nu uită să evoce puterea celui slab, a marginalului, a străinului care poate iniția o criză profundă, o dezorganizare, o răsturnare de situații și poziții, care însă va conduce la o reorganizare stabilă, mai justă. El pledează pentru ideea celor două modalități de existență socială – atît intervalul antistructural liminal, constituit de communitas, cît și perioadele de stabilitate structurală sînt indispensabile funcționării sociale echilibrate. Ele trebuie să alterneze. Intervalul antistructural, deși revigorant, prelungit spre permanentizare eșuează în haos și poate atrage după sine forme paradoxale de dictatură. În același timp, o neîntreruptă stabilitate structurală, caracterizată prin rigiditate, inflexibilitate, intoleranță la contradicție va sfîrși în osificare, blocaj și epuizare. De altfel, și Malraux adresa un avertisment similar: „Două primejdii amenință omenirea: dezordinea și ordinea“.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Ultima sa carte, apărută în 2019, este un album despre fereastră ca instrument antropologic: Ferestre cu povești / Window Stories.
