Femeie? Bărbat? Vive la différence!
Cînd cineva îți spune că are un copil, întrebi imediat ce este: băiat? fată? Nu întrebi dacă e sănătos sau bolnav, frumos sau urît, normal sau anormal. Prima curiozitate, primul impuls este de a situa nou-născutul într-una dintre cele două categorii: parte femeiască sau parte bărbătească. Pe lîngă cazurile rarisime în care care copilul este, vizibil, atît fată, cît și băiat, precum și situația, cel puțin la fel de rară, în care, ceva mai tîrziu, progenitura decide (simte) că este asexuată, indiferent de felul în care arată, un părinte prevăzător ar putea să-și nuanțeze răspunsul cu una dintre următoarele variante: arată ca o fată, dar poate că în interior se ascunde un băiat; sau arată ca un băiat, dar nu este exclus ca înăuntrul lui să fie, prizonieră, o fată.
Diferențierea sexuală este o realitate biologică structurantă, care creează fundalul experienței de a fi și de a avea un corp prin care ne manifestăm prezența în lume. Simultan se adaugă dimensiunea psihică și cea socială care dau relief opoziției fondatoare – masculin/feminin – prin care încercăm să ordonăm diversitatea formelor și a formulelor sub care se înfățișează specia noastră. Oricîte explicații științifice, filozofice, mitice sau teologice am avea la dispoziție, nu vom înțelege deplin această polarizare.
Existența noastră sub formă de femei sau sub formă de bărbați rămîne un mister neelucidat pînă la capăt. Acest fapt nu a constituit un impediment pentru ca, de-a lungul timpului, fiecare societate să opereze tăieturi ferme în continuumul de posibilități fiziologice și psihologice aflate între cele două repere situate (fantasmatic) la extreme: profil masculin 100% și profil feminin 100%.
Prima evidență este insistența cu care toate grupurile umane au ținut să marcheze polarizarea, să facă evidentă diferența dintre femei și bărbați, să forțeze eventuala indecizie, să orienteze indivizii spre o fermă asumare a rolului social, fie ca femeie, fie ca bărbat. Nivelul cel mai vizibil al acestei modelări culturale este tratamentul corpului. Fiecare societate decide cum trebuie să arate o femeie și cum trebuie să arate un bărbat astfel încît să nu lase loc echivocului.
Dacă ar fi atît de evident, cumva de la sine, că o persoană este bărbat sau femeie, de ce oare toate societățile au făcut risipă de mijloace, ca să nu spun o adevărată obsesie în a marca, întări, sublinia și evidenția aparențele care anunță apartenența sexuală? Veșminte, coafură, podoabe, o gamă largă și uneori spectaculoasă de modificări corporale, norme de comportament, de vorbire, atribuire de sarcini, acces la putere – iată doar cîteva elemente din recuzita construirii sociale a celor două genuri.
Un mic exemplu pentru ilustrarea valorii de etalon social al acestei diferențieri: sînt societăți în care o modalitate de estimare a distanțelor este depărtarea de la care poate fi deosebită silueta unei femei de silueta unui bărbat. În acest caz, fustă versus pantalon realizează raportul metonimic de identificare. Valoarea de indiciu este dublată de încărcătura simbolică a hainelor, dovadă a importanței acordate „ambalajului“. Oricine înțelege expresia „Lui îi plac fustele!“. Demn de interes este faptul că nu există expresia simetric eufemistică: „Ei îi plac pantalonii!“, cu trimitere la ideea că i-ar plăcea prea mult bărbații. O paranteză: în cazul în care în conduita sexuală a femeilor e perceput un exces, acestora li se rezervă calificări cu tentă patologică: „nimfomană“ sau cu o conotație malefică: „devoratoare de bărbați“, „vampă“, „femeie fatală“. Bărbatul care aleargă prea mult după femei poate „scăpa“ mai ușor, i se aplică doar o etichetă aluzivă: „fustangiu“.
Importanța „formei de prezentare“ socială a identității sexuale prin veșminte, machiaj și coafură este evidențiată de impresia puternică produsă de travestiuri. „Împrumutul“ articolelor din garderoba sexului opus este un mijloc sigur de a stîrni o reacție și a fost exploatat mereu cu scontarea unor efecte foarte diferite. Paradoxul este că acest amestec nu conduce la uniformizare, ci, dimpotrivă, la potențarea reciprocă, atît a însușirilor preluate, cît și a trăsăturilor din dotarea naturală. Travestiul a fost intens exploatat în cheie comică fără a-i epuiza valența expresivă. Jocul cu aparențele nu face decît să întărească normele, să evidențieze tensiunile și opozițiile. Un drag-king sau o drag-queen nu abolește diferențele, doar alunecă dintr-o tabără într-alta, acolo unde se simte mai aproape de un sine fantasmat sau de unde poate vinde altora o fantasmă. Un bărbat costumat în femeie scoate și mai mult în evidență faptul că este de fapt bărbat, fie în cheie caricaturală, prin incongruență, fie, mai rar, prin excepțional mimetism, care te-ar face nu să uiți că ai în față un bărbat, ci să admiți că arată mai bine decît orice femeie.
Detaliile masculine din veșmintele pentru femei propuse de Yves Saint Laurent sau de Coco Chanel au drept efect accentuarea feminității. E același principiu ca în cazul culorilor complementare. Puțin verde lîngă roșu face ca roșul să pară mai intens, mai viu. De altfel, conceptul de feminitate este greu de definit în absența corelativului său – masculinitatea. Nu există feminitate în sine, această trăsătură poate fi înțeleasă doar contrastiv și complementar, doar în relație cu masculinitatea.
Toate societățile tradiționale aveau coduri stricte în vederea construirii imaginii femeilor, respectiv a bărbaților. Multe trăsături culturale pot fi explicate prin valoarea biologică, adaptativă. Această departajare clară între bărbați și femei a fost interpretată ca o modalitate de a accentua alteritatea, de a mări diferența, de a institui distanță, de a semnala limpede prezența partenerului adecvat scopului reproductiv.
Astfel, prin diferențe construite arbitrar se potențează tensiunea sexuală în vederea impulsionării comportamentului necesar perpetuării speciei. Se pare că această tactică a funcționat destul de bine în ultimii 200.000 de ani, de cînd savanții susțin că Homo sapiens populează neîntrerupt Pămîntul…
Serviciul adus speciei de aceste diferențe artificiale, adăugate, are o valoare care ține de evidență. Totuși, ar fi destul de simplist pentru ființa umană ca singura justificare a efortului de a plăsmui atît de mult „acompaniament“ cultural pentru a deosebi dintr-o privire o femeie de un bărbat să fie doar scopul producerii de urmași.
Transformarea femelei în femeie prin adaosul rafinat-cultural al feminității și a masculului în bărbat prin inculcarea codurilor masculinității se confundă, în societățile de pretutindeni și din toate timpurile, cu procesul fixării pietrei unghiulare în construirea edificiului identității personale. Prin forța lucrurilor, nu ne putem asuma destinul omenesc în mod abstract, ci doar dintr-un punct de vedere fatalmente parțial, fie de femeie, fie de bărbat.
Cei care decid că vor să își trăiască viața prin alegerea unei identități asexuate nu o fac decît prin negație. Cînd cei care se declară asexuați spun că nu sînt nici bărbați, nici femei, identitatea lor se raportează, vrînd-nevrînd, deopotrivă la feminitate și la masculinitate Ei știu exact ce nu sînt sau nu vor să fie în raport cu aceste două valori de referință. Nu-și pot imagina identitatea pe un fundal alb sau absolut nou, care să nu semene cu nimic. Pare destul de greu să fii absolut original în acest domeniu, multiplicarea continuă a categoriilor de gen fiind doar rezultatul nenumăratelor combinări și permutații ale cîtorva elemente fixe, preexistente.
Oricît de mult pare să se pulverizeze identitatea de gen prin crearea continuă de subdiviziuni, categoriile fondatoare – feminitatea și masculinitatea – nu au cum să fie anulate. Nesfîrșitele declinări și interpretări au efectul de a reaminti constant care este punctul de plecare al diverselor aspirații. Sînt femei care nu mai vor să fie femei sau care vor să fie bărbătoase ori, dimpotrivă, mai feminine, mult mai feminine, după cum sînt bărbați care ar vrea să fie femei sau care ar vrea să fie ceva mai masculini.
Așadar raportarea la identitatea de gen, oricît ar fi de compozită, construită sau deconstruită, trăită senin sau dureros, conflictual sau plenar, deschis sau clandestin, creează, dincolo de rolul reproductiv, cadrul trăirii erotice emancipate de presiunea „geniului speciei“. Mai mult decît atît, asumarea identității sexuale, oricare ar fi ea, modelează trăirea de zi cu zi, în toate compartimentele sale, din perspectiva unui mod particular de a fi în lume. Sensul identității personale, dincolo de orice alte realizări, în stratul ei cel mai profund, este dat de asumarea gradului de „reușită“ dat de estimarea, cu jubilație sau cu strîngere de inimă, a distanței între bărbatul sau femeia care ai vrea să fii și bărbatul sau femeia care constați că ești.
Dacă nu viața, cel puțin literatura și cinematograful pledează pentru ideea că acest aspect e relevant mai ales pentru femei. În celebrul film din 1950 All about Eve (deloc întîmplător reluat cu mare succes la Londra în 2019, ca spectacol de teatru), Margo, eroina interpretată magistral de Bette Davis, aruncă fără drept de apel sentința: „That’s one career all females have in common, whether we like it or not: being a woman“.
Valurile succesive de feminism, prin zgomot și furie, au atras atenția asupra caracterului problematic al feminității în contextual emancipării femeilor. Un vers dintr-un cîntec al lui Michel Sardou, „L’étrange drame d’être une femme“, ar putea fi motto al acestui proces. Este interesant că după ce lansează în 1980 șlagărul Être une femme, cu versuri ce au un ton amuzat-militant la adresa femeilor din anii ’80 („ayant réussi l’amalgame / de l’autorité et du charme“), Michel Sardou revine cu o variantă nouă – Être femme en 2010 – în care tonul e diferit. După ce s-au scurs 30 de ani de militantism feminist, iată ce spune cîntecul: „Les femmes sont des hommes à temps plein / Fini les revendications, c’qu’elles ont voulu, maintenant elles l’ont / Ce sont toutes des femmes accomplies sans vraiment besoin d’un mari“. Spre finalul cîntecului se mai îndulcește tonul, femeia e mîntuită prin recuperarea unui iubit din tinerețe. Michel Sardou împărtășește concluzia eroinei din All about Eve: „Without that, you’re not a woman!“. Dacă nu te faci iubită, dacă nu dispui de feminitate ca armă a seducției, pur și simplu nu exiști.
Oare așa să fie? Să ne uităm în jur, mai ales la femeile care se bucură de reușită socială, care au bifat căsnicia și maternitatea, care și-au satisfăcut pofta de putere și mărire, care au satisfacția de a-și vedea semnătura pe hîrtiile angajaților, care se bucură de o mică „curte“ gata de omagii și ode. Cum se raportează ele la feminitate? Cînd au mai toate obiectivele atinse, după bătălii grele, după ce au călcat pe cadavre și se simt pe un platou de dominare, cot la cot cu bărbați puternici, unele dintre ele își dau seama că vor o recunoaștere care mereu le-a fost refuzată, o recunoaștere care nu are de-a face cu lungimea CV-ului sau cu realizările profesionale, nici cu averea strînsă și nici cu meritele de soție și de mamă. Le vezi cum de azi pe mîine se fac blonde, de fapt din ce în ce mai blonde pe măsură ce mai urcă o treaptă socială. Indiferent dacă sînt subțiri și uscate, agile ca niște nevăstuici, numai ochi, piele și os sau uriașe matroane de instituție, cu falnică talie de hipopotam, le vezi cum își etalează șuvițele aurii, lungi și despletite pe umeri, pe spate, pe brațe, părul galben fiind asortat cu unghiuțele boante, date cu lac neapărat mov. Dacă ești atent, aproape că auzi un scrîncet care urcă din adîncul pieptului altminteri voinicesc: „Vă rog, uitați-vă la mine și altfel! Mă vedeți? Sînt și eu… femeie…!“.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, specializată în antropologie culturală.
