Despre viața privată și intimitate în cuplu
Ai dreptul să-ți ții gîndurile pentru tine atunci cînd te afli într-o căsnicie sau într-o relație de lungă durată cu partenerul de viață? Ai dreptul să nu îți împărtășești opiniile cu omul cu care trăiești? Ai dreptul să consemnezi în privat ceea ce gîndești fără a conferi celuilalt acces la aceste note? Poți să trăiești în mintea ta (dar alături de celălalt) pentru a scrie sau să scrii trăind în mintea ta?
Într-o scriere neobișnuită apărută în Copenhaga în iunie 1844, intitulată „Prefețe”, filosoful danez Søren Kierkegaard ironizează jucăuș un atare conflict care se isca în intimitatea relației cu soția sa care bănuiește că filosoful intenționează să se apuce de scris. După părerea femeii, „un soț care este scriitor nu este cu nimic mai de soi decît un soț care se duce în fiecare seară la club, ba chiar mai rău; fiindcă cine se duce la club simte nevoia de a mărturisi că săvîrșește o infracțiune, a fi scriitor este însă o infidelitate distinsă care, deși nu poate deștepta regrete, are repercusiuni mult mai grave. Cineva care se duce la club absentează doar în timpul cît este absent, un scriitor însă…”. Clubul la care face referire soția reprezintă un tip de viață care devine monden în Copenhaga în jurul anului 1770 și culminează aproximativ în 1800, continuînd în secolul al XIX-lea. Cluburile se preschimbă mai tîrziu în societăți politice în care se cultivau activități culturale, literare, dramatice, uneori filantropice, dar în care cel mai mult se cultiva viața de societate: oamenii stăteau de vorba cu persoane de același rang, se fuma, se bea punci și cafea, se citeau ziare și se jucau partide de cărți. De regulă, intrarea femeilor era oprită, însă membrii unora dintre cluburi aveau voie să-și aducă, o dată pe săptămînă, și soțiile. Așadar, soția lui Kierkegaard disprețuiește lipsa ei de acces la viața „paralelă” a soțului scriitor întocmai cum, fiind femeie, nu avea acces la club. Femeia consideră scrisul a fi o infidelitate: „a fi scriitor cînd ești și soț este” – zice ea – „o infidelitate evidentă, exact contrariul celor zise de preot”. Ba chiar, scrie filosoful, soția sa consideră aceasta ca fiind „culmea infidelității” pentru că scriitorul trăiește în intimitatea gîndurilor din capul său, se retrage pentru o perioadă nedefinită în mintea lui chiar și cînd fizic este prezent. Apoi notează într-un caiet cîteva frînturi care au sens numai pentru el și pe care le acoperă,le ascunde de orice formează lumea sa exterioară. Astfel, le ține ascunse și de ea.
Astăzi ne scriem gîndurile pe laptop, în telefonul mobil smart sau pe tabletă și „securizăm” dispozitivele cu parole de acces (mai mult sau mai puțin sigure). Dacă ar fi trăit în zilele noastre, soția lui Kierkegaard, căreia părea să nu-i scape nimic din activitatea soțului, privind cu teamă potențialul de a-l pierde sau de a-și pierde dragostea pentru el, ar fi cedat în fața propriilor suspiciuni și ar fi căutat în telefonul filosofului dovezi de trădare. Negreșit, infidelitatea anticipată s-ar fi dezvăluit într-o formă sau alta din interpretările pe care femeia le-ar fi dat unor fraze mai mult sau mai puțin evidente. Odată expus, trădătorul ar fi încercat zadarnic să ofere explicații: că scrisul reprezintă expresia lui artistică despre sine, că este modul în care el se înțelege ca ființă etc. Dar relația ar fi intrat într-o nouă etapă, cea a lipsei de încredere care erodează și în final distruge, mai repede sau mai tîrziu, o construcție solidă.
Deși viața privată face parte din categoria drepturilor personalității și este un drept absolut garantat de o serie de norme fundamentale atît la nivel internațional, cît și național – articolul 8 din Convenția Internațională a Drepturilor Omului, Regulamentul General privind Protecția Datelor în integralitatea sa, articolul 26 din Constituția României, articolul 71 din Noul Cod Civil, articolul 302 din Noul Cod Penal –, instituția vieții private nu poate fi „definită cu precizie”, așa cum scrie profesorul Corneliu Bîrsan în volumul Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I. Art. 1-952, „Despre legea civilă. Persoanele. Familia. Bunurile“ (pag. 604): „[...] s-a arătat că noţiunea de «viaţă privată» cuprinde, în primul rînd, dreptul persoanei la viaţă privată intimă, personală, dreptul acesteia la viaţă privată socială şi dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos” şi „conţinutul ei diferă în funcţie de societatea în care individul trăieşte sau grupul social căruia acesta îi aparţine”. Astfel, viața privată nu are, din păcate, limite clare în căsnicie (sau în relațiile de lungă durată) şi cu atît mai mult, acestea par a nu fi acoperite legislativ în relațiile de familie, de vreme ce instanțele de judecată acceptă în cursul procedurilor judecătorești probe reprezentînd cópii sau extrase din scrierile sau corespondenţa privată a unuia dintre soți împotriva celuilalt, cópii de pe notele scrise în dispozitivele personale ale soților pentru a demonstra lipsa de moralitate a unuia față de celălalt şi/sau reaua intenție a soților în raport cu familia privită ca unconstruct instituțional. Dacă unul dintre soți (luînd ca exemplu căsnicia ca tip de conviețuire în cuplu fără a exclude alte forme de conviețuire) notează gînduri într-un dispozitiv (telefon mobil, tabletă, laptop) sau într-un caiet şi nu dorește să împărtășească aceste gînduri cu celălalt, chiar dacă nu este o activitate corectă față de relația în sine, chiar dacă semnificația notelor şi a existenței acestora poate să zdruncine starea relației şi implicit să afecteze viața celor din cuplu, viața privată înseamnă că oamenii au dreptul de a ține unele lucruri pentru sine. Asta înseamnă „viață privată” fără nuanțe şi fără analizarea unor cazuri particulare. Susținem că, in parxi, instanțele de judecată (valabil și pentru procedura de mediere) greșesc fundamental atunci cînd admit în litigiile din domeniul Dreptului Familiei, în cursul procedurilor legale de constatare a divorțului, probe reprezentînd înscrisuri private ale unei persoane. Aflarea adevărului în astfel de situații nu ar trebui să se sprijine pe acte şi fapte care definesc viața privată a omului.
Dar înțelegerea comună a graniței dintre ceea ce partenerii consideră a fi „intimitate” şi ceea ce este viața privată e un pilon important al unei relații solide şi armonioase. Cu alte cuvinte, sîntem de părere că între subiectele pe care oamenii ar trebui să le discute înainte de a decide seriozitatea relației lor, pe lîngă religie, modul în care înțeleg viața sexuală în cuplu, dacă își doresc sau nu copii şi modul de creștere a acestora sau alte subiecte considerate importante, ar trebui să includă discuția despre limitele intimității lor şi modul în care înțeleg să includă viața privată în relația lor viitoare. Pentru a oferi cîteva repere către înțelegerea acestor noțiuni aflate într-o fină antiteză, afirmăm că ceea ce trăim împreună şi împărtășim în relația de cuplu se numește „intimitate”, iar ceea ce trăim singuri şi nu împărtășim cu nimeni se numește „viață privată”. Sau, altfel spus, acolo unde se sfîrșește intimitatea începe viața privată. Nu invers!
Revenind la Kierkegaard şi la preocuparea lui legată de „conflictele de la frontiera dintre conjugal şi individual”, acesta are abilitatea de a ieși din încurcătură păcălindu-și consoarta că nu va scrie o carte: „Ei i-am promis, în cele din urmă, că nu mă voi face scriitor”, dar „mi-am rezervat şi eu permisiunea de a cuteza să scriu Prefețe” (Prefețe, op. cit., pag. 10). În definitiv, a scrie o prefață nu e, așa cum observa uşor ironic filosoful, „același lucru cu scrierea unei cărți”...
Alex Gheorghe este jurist, specialist în protecția datelor și implementarea programelor de securitate cibernetică.
