„Ceea ce îmi șoptește duhul limbii”
Privim dincolo de geamul vehiculului în care ne-am urcat pentru o călătorie despre care nu știm încă nimic. Sîntem zăriți din spate, cu fața către Univers, de care ne desparte o fereastră. Atît? Privită cu atenție, în discreta grafică de pe ultima copertă a cărții Marinei Dumitrescu, se deslușește o altă perspectivă: Universul ne privește frontal. Spunem că în timp ce Lumea mă privește, de cealaltă parte, eu ca individ primesc întîlnirea cu Lumea. Important este ca pînă sfîrșitul zilelor mele să fac față tuturor probelor la care mă supune această întîlnire. Să rezolv cu noblețe și cu temeritate orice încercare, oricît de dificilă. În cartea Marinei Dumitrescu (Din amfora zilelor mele, Editura Seneca Lucius Annaeus, București, 2022), încercările sau probele sînt marile teme ale umanității, văzute din perspectiva originală, sensibilă, trecute printr-o cultură solidă, dar și prin sensibilitatea de poetă a autoarei, atît de importantă în alcătuirea acestei cărți.
Scrierea mi-a sugerat un palimpsest, intrînd în universul ei – o alcătuire misterioasă, mărturie, scrisoare, pseudojurnal, memorie pură adresată... Un palimpsest suprascris, din care fostul scris reapare odată cu trecerea rapidă timpului, altul decît acela îngăduitor pe care îl așteptau cîndva savanții pentru a desluși. Cu fiecare pagină am pus deoparte ce credeam că am parcurs pentru ca dedesubt să se ivească alte și alte rînduri, și tot așa pînă la sfîrșitul cărții și înțelesul ei. O sticlă aruncată în mare pentru eternitate. Mi-o sugerează această lucrare esențială pentru viață. În ea, o comoară pentru norocosul care găsește în ea ceea ce fusese dat valurilor (Lumii), această tulburătoare mărturisire de credință.
Alcătuit cu minuție de bijutier, volumul este expresiv încă din titlu. Amfora, vasul mare de lut sau ceramică folosit pentru a adăposti și transporta substanțe esențiale, materii valoroase pentru traiul omului în antichitate, purta esențe ce lăsau amprente adînci în pereții ei, așa încît nu putea fi folosită decît o singură dată. De aceea nu ne surprinde comparația „de mamă tîrzie, ca o amforă zîmbind printre crăpături…”. Ales cu subtilitate, titlul conține o sentință: fiecare ființă umană e unică și își poartă conținutul prețios, esențial al zilelor sale și după ce trupul dispare din viață. După plecare rămîne ecoul, amintirea celui al cărui spirit a fost conținut în această amforă a trupului nostru ce poartă vieții valori care cresc și se esențializează odată cu înțelepciunea vîrstelor. Din această perspectivă, volumul Marinei Dumitrescu este în același timp al contemporaneității și valabil în orice vremuri. „Ecou premeditat”, cartea este o împletire de specii și scrieri literare sau cu caracter autobiografic, original reunite într-un unic arc peste timp întru neuitare.
Marile teme ale vieții ce pot fi sintetizate după lectura acestui volum îmi sînt evidente încă de la primele pagini. Tema de început, care adună ca într-o palmă generoasă devotamentul, iertarea și recunoștința, este cheia confesiunii autoarei care abordează din perspectiva creștină tot ceea ce ține de omenesc, aducîndu-l cu rafinament în apropierea Creatorului. De exemplu, tata, care înlocuiește numele soțului, este acel pater căruia, de la începutul Lumii, îi datorăm ascultare și recunoștință. Titlul, dat în antichitate unei zeități părinte, în creștinism îl denumește pe Dumnezeu tatăl. Cred că nu există cuvînt, în toată scrierea Marinei Dumitrescu, fără o simbolistică bine determinată, fără a se detecta natura religioasă din subsidiarul sau din exprimarea clară a sentințelor. „Pun așteptarea la temelia acestui început, iar nu așteptări nesăbuite.”
Gîndirea autoarei, una substanțial creștină, explică forța, atitudinea care nu comportă nici o formă de îndoială. Alternarea și împletirea epistolarului cu jurnalul, ușurința cu care se realizează vin, cu siguranță, din vocația de poetă a Marinei Dumitrescu. „Știu totuși că nimic, dar absolut nimic nu Îi este cu neputință Celui care ne cunoaște pe fiecare în parte, dintotdeauna și pentru totdeauna”, le scrie la 1 decembrie 2018 copiilor ei. Mamă creștină, încrezătoare în Creator, îndepărtată acum de copiii plecați în lume la studii, privește mărturisirea ei prin scris ca pe o formă de „exercițiu interior”, forma iubirii materne supreme, ascultînd în căști (exercițiu de discreție și de interiorizare) Paraclisul Maicii Domnului, cu lacrimi văzute numai de îngerul protector. Numai sufletul matern „de o natură inepuizabilă” poate trăi variante infinite ale unei iubiri fără egal.
Tema timpului spiritual mi se dezvăluie din perspectiva neacceptării curgerii mediocre a duratei. Căci, așa cum bine discerne autoarea, săptămîna șnur nu semnifică decît această trecere mereu la fel, în aceeași monotonie. Salvatoare este, în condițiile zilei de azi, dies Dominicus care ne scoate, măcar pentru reculegere, din monotonia ce riscă să acopere zilele vieții noastre în integralitate. Percutantă imaginea unui timp mediocru asemănat cu o șenilă aflată în deplasare pe un teren arid. Revenirea temei timpului este spectaculoasă și diversificată. Timpului i se caută miezul clipei în jurul căruia se alcătuiește carnea fructului, viețuirea noastră. Iată o pagină întărită de percepția poetei: „Cînd nu găsesc miezul clipei totul devine înfricoșător... de abstract! Orice sentiment al darului dispare. O somnolență fără noimă se lasă ca o perdea peste o pianină abandonată. Ce face trupul fără suflet? Plagiază. Decalajul acesta naște neîmpăcarea, sursă a disperării. E aici o luptă care trebuie dusă parcelă cu parcelă”. Se alătură tema complementară a căutării eului de nelipsit în curgerea lucidă a timpului vieții noastre.
Esențiala temă a raportului cu Dumnezeu dezvăluie pașii simpli ce-i are de făcut un dreptcredincios. Un fel de definiție a acestei relaționări firești a credinciosului în planuri suprapuse, coexistente, pe care nu trebuie decît „să le punem înrelație. Adică în religie”. Inedit planul acesta prezentat în sens unic, gîndit astfel de către autoare: relația coexistă cureligia, ba chiar înseamnă același lucru.
Paginile despre jurnal ca specie a genului biografic sînt esențiale pentru deslușirea scopului autoarei, deși ea declară încă de la început: „Cartea aceasta nu e un jurnal”. Și totuși, rafinamentul intelectual al autoarei o plasează pe orbita admirației și recunoașterii calităților lui „terapeutice”, de ordonare și „sistematizare personală”, de „mobilizare a conștiinței”. Și din nou, aproape obsesivă, revenirea asupra temei timpului, de data aceasta a timpului călăuzitor.
Spuneam că această carte în care se pot desluși specii literare împletite într-o unitate de sensuri putea fi descoperită în orice timp, ca un mesaj închis într-una din acele sticle aruncate în voia valurilor mării, pentru a fi descoperită în orice vreme și citită de cititorul însetat de cunoaștere. Se putea subintitula „Învățăturile mamei pentru fiii ei” (încă de la începutul lecturii, gîndul m-a dus, fără ezitare, la Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie care se deschide cu: „Iubitu mieu fiiu, mai înainte de toate să cade să cinstești și să lauzi neîncetat pe Dumnezeul cel mare și bun și milostiv și Ziditorul nostru cel înțelept, și zioa și noaptea și în tot ceasul și în tot locul”). Cu iubire și credință, cu discernămînt, răbdare și înțelepciune, mama celor doi copii plecați în depărtări, la studii, ia în discuție temele majore ale existenței. De toate acestea putem profita noi, cititorii acestei cărți deschise oricui vrea să treacă prin cuget și inimă esența vieții și a lumii celor cu credință, celor ce cred, trăind totodată realitatea vieții. S-ar putea alcătui un glosar pe marginea temelor majore dezvoltate de autoare, familiare scriitoarei, dreptcredincioasei și mamei.
Și iar despre jurnal, tema fragmentarismului recuperator, „scînteia fertilă” care, întreținută, va naște cu siguranță „roadele epistolei existenței mele”. Hotărît lucru, poeta are mereu cuvîntul în această mărturisire dăinuitoare prin profunzimea și smerenia ei.
Iată un parcurs al temelor majore, de fapt esența vieții noastre spirituale. Așadar:
Singurătate și solitudine – doar un cuvînt, singur, poate fi diferit din perspectiva abordării lui. A te simți înlocuit cu a fi și urmat de singur: „singurătatea e o percepție, o stare, nu un set de elemente evidente” și, mai departe, „absența cu adevărat indigestă este aceea… fără sine însuși”. Și ca o concluzie: „asceza monahală este antidotul solitudinii, fiindcă atrage oglindirea deplină și cel mai complet dialog. «Prietenia» în formă continuă cu însuși Creatorul”.
„Mă asaltează lucrurile pe care aș dori să vi le spun.” Este asaltul temelor esențiale pe care le reiterez: exercițiile de cugetare, de învățătură, pudoare versus oportunism, familia-energie a cuplului. Se dezvoltă astfel un exercițiu emoționant de imaginație: „Uneori închipui cu lux de amănunte cum ar fi fost dacă: Tolea și Dinu (bunicii voștri) ar fi trăit, ajungînd, iată, nonagenari. Cum s-ar fi înțeles între ei sau cu soția celuilalt, cum ar fi comunicat cu noi, copiii reciproci, capabili să îi prețuiască pentru deosebitele lor calități. S-ar fi potrivit de minune: Tolea cu Dinu, dar și Dinu cu Doru. Etta cu Tolea, Ioana cu Dinu... Apoi, ce bine le-ar fi stat ca bunici ai voștri, nepoți tocmai buni de adorat și modelat”. Apoi, maternitatea și infinitul. Extramundanul ca locuire. Despre neîncredere, despre modestie (care fără smerenie nu are corp) versus iubirea de sine, reinventarea sensurilor locurilor comune bătătorite, tema Providenței care lucrează pentru a inspira omul care cucerește înălțimi, din nou tema maternității, de această dată ca a doua tinerețe, și iar maternitatea ca multitudine de sentimente, nu ca un instinct de proprietate, tema gravă a copiilor neiubiți, despre „scrutarea măruntaielor umanității” și confirmarea familiarității condiției umane.
Așa cum le-am numit încă de la început, temele sînt în același timp și învățături. Învățături grele de sensuri prin teoretizarea lor, în mod necesar aplicată în practică. Iată: despre dinamica vîrstelor egală cu dinamica gusturilor, despre ordine ca un dat solicitant, despre vinovăție și căință complementare și diferite, nu opuse, despre genealogie și strămoși, despre devenire a omului ca gîndire asupra vieții odată cu vîrstele, despre pericolul care te face să prețuiești ceea ce altfel nu se vede, despre calmul inimii în fața oricărui pericol cîștigat prin cunoaștere, despre mama ca ființă care, lucidă și iubitoare, dăruiește cu adevărat libertate copiilor, iar ei sînt mersul înainte al lumii, despre condițiile iubirii reale, despre încrederea în văzut, dar și în nevăzut – complexitatea nu poate fi privată de transcendent, despre a fi în slujba celor simpli, neperformanți, despre a înlocui o parte din noi cu ce avem de dăruit altuia, a crede fără a vedea, a te milostivi de cel slab în credință, despre minciună ca „tertip vulnerabil, înjositor”. Întrețesută între aceste învățături-teme, stăruie privirea absorbantă asupra Lumii și trecerea ei prin filtrul și percepția poetică a poetei: „Nimic nu îmi este indiferent”.
Și alte, la fel de consistente, învățături: a tăcea, a sta deoparte, versus zgomotul fără oprire, despre tăcerea prielnică dialogului interior, despre lașitate sau conformism, despre cuvintele care adesea nu pot exprima miracolul, constrînse de bariera lingvistică, despre uitarea completă de sine a celui care nu așteaptă niciodată răsplata. De neînlocuit, tema sfinților care primesc tot mai multă putere „fiindcă prin ei lucrează harul, adică inima inimii”, despre importanța treimii viabilă prin liant care presupune și respiro, și tema atît de asumată a scriitoarei despre arta scrisului care nu este meșteșug, ci conturarea de idei cu importanța reflectării în text, autocunoașterea avînd un rol esențial în actul scrisului.
Și așa, palimpsestul ni se dezvăluie treptat oferindu-ne posibilitatea de a regîndi „învățăturile mamei pentru fiii săi”. Sau: fericit cel care, aflat în largul mării, găsește sticla lăsată în voia valurilor, în care a fost închisă cîndva – cine știe cînd? – o scrisoare de dragoste adresată viitorului umanității care sînt fiii noștri.
Ioana Diaconescu este scriitoare și traducătoare.
