Business as usual

Septembrie 1940. Cel de-al Doilea Război Mondial începuse de un an, moment marcat de Germania printr-un bombardament feroce asupra Londrei și asupra altor orașe britanice. Bombardamentele aveau să țină șapte luni, din cauza lor pierzîndu-și viața zeci de mii de civili. Pus în fața acestei situații neașteptate, clubul de golf din Richmond, Surrey este nevoit să introducă reguli noi.

„Dacă în timpul unui turneu în desfășurare se declanșează artileria antiaeriană și încep să cadă bombe, jucătorii vor putea să se adăpostească fără a fi penalizați pentru abandonarea partidei.” De asemenea, „dacă lovitura unui jucător este afectată de explozia unei bombe sau de tirul de mitralieră, el are dreptul de a o relua”. În mod similar, dacă mingea este mișcată sau distrusă de „acțiunea inamicului”, ea va putea fi repusă sau înlocuită pe un amplasament echivalent, iar jucătorul nu va fi sancționat. La rîndul lor, organizatorii turneului de golf trebuie să marcheze adecvat, cu steaguri roșii, locurile unde se află bombele neexplodate. Steagurile trebuie amplasate la o distanță rezonabilă de bombe, chiar dacă ele nu reprezintă „o garanție absolută” privind siguranța traseului.

Apocrif – sau nu –, regulamentul de război al clubului de golf din Richmond a făcut înconjurul presei vremii, ajungînd pînă în Statele Unite. În timpul Blitz-ului, cum s-au numit cele șapte luni de bombardament german neîncetat, presa britanică însăși a lucrat în condiții neobișnuite, dar a continuat să activeze și ea, fără pauze și poticniri majore, precum clubul de golf care, cu adaptările de rigoare, trebuia să-și continue misiunea în pofida vicisitudinilor. A rămas consemnată în acest sens întîmplarea cu transmisiunile BBC care și-au respectat programul chiar și atunci cînd bombele cădeau asupra studiourilor, iar crainicii își citeau știrile de sub birouri.

Și exemplele pot continua. În timpul evacuării de la Dunkirk, la Lewes, Bath, Salisbury și Hurst Park cursele de cai tradiționale și-au urmat calendarul stabilit. Multe meciuri de cricket și fotbal au continuat a fi ținute, chiar dacă a fost nevoie de reguli noi, precum în cazul golfului. De pildă, o vreme ele nu s-au putut desfășura în orașele mari, unde mulțimile compacte de oameni puteau ajunge ținte ale aviației inamice. Apoi, au fost și neajunsurile aduse de blackout, care s-a declarat și în România în timpul războiului sub denumirea de „măsuri de întuneric”, respectiv restricții severe privind folosirea iluminatului public și casnic. Dificultățile au fost însă depășite, chiar dacă unele stadioane și cluburi au fost bombardate, iar în timpul partidelor fotbaliștilor nu le stătea mintea mereu la joc.

Fotografiile din acea perioadă ilustrează poate și mai bine situația. Este binecunoscută imaginea cu curierul de sticle cu lapte, care își lasă ca de obicei marfa lîngă ceea ce a mai rămas din proprietatea bombardată a abonatului. Sau a cititorului care merge la biblioteca publică în ruine și dintre rafturile pe jumătate dărîmate își ia cartea care-l interesează. Comercianții au găsit modalități de a-și face reclamă în acord cu evenimentele. Pe un anunț de la o frizerie, clienții sînt invitați să intre chiar dacă localul nu mai are geamuri: vor avea parte înăuntru de o „tunsoare explozivă”. Mai multe astfel de imagini și consemnări din timpul anului 1940, unul „decisiv pentru frontul de-acasă”, sînt listate simplu, fără comentarii, aproape ca într-o relatare jurnalistică, în cartea lui Anton Rippon apărută în 2020 și intitulată chiar așa, Britain 1940. The Decisive Year on the Home Front. În fapt, cartea chiar este o incursiune amplă prin presa vremii, martoră fidelă a societății și în timp pace, și în timp de război.

Toate aceste „fabule” pornite de la o intenție, dacă nu chiar o trăsătură efectivă, dau seamă de o anume atitudine a britanicilor față de război. Sintetic, ea s-a numit business as usual, adică activitate continuată ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ca și cum războiul nu i-ar fi afectat. Nu panică, nu lamentare, nu scuze, ci continuitate în ceea ce aveau de făcut. Nu se poate ști cu siguranță cum se petreceau lucrurile în teren, în fiecare caz particular, dar la nivel social, aceasta era atitudinea cerută sau acceptată; și ea era una cu beneficii psihologice certe într-o perioadă de mare stres social. Dar cum de a prins public o astfel de recomandare? Cred că e vorba în primul rînd de un pronunțat simț pentru usual. Poate că britanicii, spre deosebire de alte nații mai versatile, mai cameleonice, au exercițiul normalului; au avut ce păstra ca usual din timpul păcii, pe timpul războiului. Au o percepție fermă a uzualului, așa că au putut încerca a face business as usual chiar și cînd vremurile – trecătoare – au fost unusual.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.