Floarea naţională
Mai rar un romancier la care prezenţa florilor să fie atît de pregnantă ca la Gabriel García Márquez. Uimit de această „abundenţă“ inedită, pentru mine, mai ales după ce am citit Dragoste în vremea holerei, am încercat să notez într-un caiet numele tuturor florilor ce „colorau și parfumau“ aceste pagini. Apoi am recitit alte scrieri mai vechi ale autorului columbian, descoperind zeci şi zeci de nume de care nu auzisem niciodată. Scrisesem cîteva pagini, cu o sumară descriere, apoi am mers la o bibliotecă să le văd cum arată, răsfoind albume şi cataloage cu flori din spaţiul latino-american. A fost un adevărat festin floral, o bucurie a ochilor. Ceva lipsea, totuşi, din acest univers floral. Aţi ghicit: parfumul!
În vacanţele petrecute în Mexic şi în cîteva din insulele Caraibelor, îmi făcusem un obicei din a identifica florile şi a le adulmeca parfumurile. Atît cît mă pricepeam. Hotelul unde am locuit ultima dată, aproape de o plajă de pe ţărmul Pacificului, era înconjurat de nenumărate specii de flori, arbuşti şi liane de care atîrnau florile precum ciorchinii de struguri din viile ce înconjurau satul meu natal. Nu ştiam la care dintre ele să mă uit, pe care să o miros mai întîi. Dezorientat, am apelat la „peisagistul“ ce se ocupa de îngrijirea acestui colţ de Rai, un mustăcios îndesat, cu arhicunoscuta pălărie mexicană pe cap, pantaloni scurţi, desculţ, fără teamă de iguanele de care eu mă feream, deşi nu erau agresive. A lăsat furtunul cu care stropea iarba, şi a pus într-o roabă uneltele de grădinărit și am pornit amîndoi la o plimbare „didactică“ al cărei unic subiect nu puteau fi decît florile. Multe dintre ele nu le văzusem nici măcar în albumele din biblioteca montréaleză pe care o frecventam. Dialogul lingvistic dificil ne-a fost uşurat de o tînără pereche de americani care se descurcau relativ bine în limba lui Cervantes. Nu am avut un caiet la mine să notez numele exotice ale tuturor florilor cu care am făcut „cunoştinţă“ în acea dimineaţă. A fost o experienţă unică.
L-am întrebat pe don Cristóbal, pentru că aşa s-a prezentat la sfîrşitul acestui periplu, care-i floarea naţională a Mexicului. A părut surprins, dar am adăugat că întrebarea nu are nici un substrat naţionalist sau de altă factură. Fiind angajat al unei agenţii de turism, trebuia, cu siguranţă, să-şi limiteze discuţiile la domeniul strict turistic. Zadarnic i-am explicat că aşa cum o ţară are un dans specific, o mîncare inconfundabilă, o băutură favorită, tot aşa are şi o floare ce dă parfum şi culoare emblemei naţionale. Nu m-am gîndit niciodată la aşa ceva! – mi-a răspuns, bănuind un gînd ascuns în interogaţia mea.
Întins pe nisipul plajei, cu gîndul la don Cristóbal, mi-am dat seama că nici eu nu ştiu care-i floarea noastră naţională. Le-am luat la rînd, enumerînd candidatele posibile la acest titlu de glorie, dar fără nici un rezultat. Ştiu că olandezii au laleaua, bulgarii au trandafirul, francezii au floarea de crin (fleur de lys), emblema regalităţii, iar Québec-ul – pentru a nu-şi uita strămoşii – a preluat vechiul simbol al monarhiei franceze; japonezii au crizantema, emblema familiei imperiale; floarea-de-colţ (Edelweiss) a devenit simbol naţional la nemţi şi austrieci, găsind-o presată şi încadrată în frumoase rame în multe cămine unde am fost invitat; Malaezia îşi revendică floarea de lotus; mai multe ţări îşi dispută pasărea paradisului, o floare, de fapt, ce imită o pasăre în zbor. Exemplele ar putea continua. Dar la noi, la români, în care tijă florală a urcat ceva din spiritul neamului? În ce esenţe florale se întrupează sufletul românului? Nedumerirea avea să mi fie spulberată mai tîrziu, după întorcerea în Canada.
Răspunsul poetului Ioan Alexandru, pe care l-am găsit întîmplător într-o carte, m-a convins: busuiocul. Argumentul, în graiul şugubăţ al ardeleanului de la poalele Feleacului, mi se pare fără echivoc: „Busuiocul se pune şi în scăldătoare şi în copîrşeu“.
Într-adevăr, el este nelipsit din apa sfinţită a Botezului și din luntrea trecerii Styx-ului, cele două borne fundamentale ale existenţei: naşterea şi moartea.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Foto: wikimedia commons
