Labirintul lecturii

„Să se laude alţii cu cărţile ce le-a fost dat să le scrie; eu mă laud cu acelea pe care mi-a fost dat să le citesc.“ – J.L. Borges 

Dificultatea înţelegerii unor capodopere din literatura universală este, vrem, nu vrem, un fapt real. Scrierile româneşti bănuim a le decoda mai uşor, asta numai la prima vedere, dar şi aici avem destule obstacole. Umorile cititorului, atît de schimbătoare, fac adesea imposibilă abordarea optimă a lecturii. Intrarea în rezonanţă rămîne un exerciţiu dificil. Dintr-un colţ prăfuit al bibliotecii, îngălbenitul semn de carte, uitat între pagini misterioase, îţi face cu ochiul: mai încearcă!

Iscodirea spiritului a rămas o veche şi constantă meteahnă. Sînt tot mai încredinţat că nu în citire – adesea am o primă lectură superficială: citire pe diagonală, ignorarea anumitor pagini etc. –, ci în recitire stă taina înţelegerii marilor autori. Thomas Mann, apropo de capodopera Muntele vrăjit, confirmă masochismul cititorului pătimaș: „…plăcerea lecturii să fie mai mare şi mai profundă cînd o citeşti a doua oară“. Cîte lucruri esenţiale nu am scăpat la prima lectură! De cîte ori nu am rămas surprins de bogăţia ideilor stoarse de alt cititor din aceeaşi scriere! Graba parcurgerii unor cărţi şi o anume facilitate a înţelegerii induc în cititor iluzia suficienţei.

Afirmaţia lui E. Cioran: „La a şasea lectură l-am înţeles pe Dostoievski!“, mi s-a părut un capriciu. Tîrziu mi-am dat seama de veridicitatea afirmaţiei. J.L. Borges a citit de douăsprezece ori Divina Comedie, în diverse ediţii, în mai multe limbi, de preferinţă italiana. La bătrîneţe, deşi îşi pierduse vederea, încă mai cumpăra cărţi pentru biblioteca personală. „Patria mea adevărată este biblioteca tatălui meu“, mărturiseşte într-un interviu scriitorul argentinian. O bibliotecă de cîteva mii de volume, îmbogăţită de la o generaţie la alta. Toţi marii scriitori ai lumii îşi dăduseră întîlnire pe aceste etajere din modestul apartament de la etajul şase al unei clădiri din Buenos Aires. Nimeni nu părea a lipsi de la acest festin al „greilor“ literaturii universale. Chateaubriand cu ale sale Memorii de dincolo de mormînt şi Dostoievski cu Crimă şi pedeapsă făceau parte din lecturile fundamentale, iar „cea mai importantă carte a umanităţii“, O mie şi una de nopţi, era la loc de cinste pe raftul bibliotecii. Cărţile scriitorilor iubiţi, nu puţini la număr, le puteai alege cu ochii închişi: Voltaire şi Hugo, Whitman şi Poe, Melville şi Emerson, Verlaine şi Emily Dickinson. Îţi putea recita întregi poeme în original: de la Vergiliu la Dante, de la Rimbaud (Un anotimp în infern) la Puşkin (Prizonierul din Caucaz). Nu conta idiomul: engleză, rusă, franceză, germană, italiană, spaniolă, bineînţeles! Pentru el, agnosticul – îi displăcea cuvîntul „ateu“ –, erau cîţiva dintre „sfinţii“ coborîţi din ramele aurite ale icoanelor între coperţile cărţilor. Patima lecturii şi a relecturii sanctifică biblioteca!

Să nu uităm că nici marii scriitori nu-şi scriu capodopera dintr-o suflare. Pascal a rescris de optsprezece ori Provincialele; manuscrisele lui D’Annunzio conţin mai multe etaje de versuri şterse pînă a prins sunetul final; pentru La Jeune Parque, Paul Valéry a scris mai mult de o sută de variante; Hemingway a rescris de treizeci şi nouă de ori ultima pagină din A Farewell to -arms, iar Marcel Proust, dacă ar mai trăi, ar continua, cu siguranţă, corectarea manuscriselor. (Citesc în Jurnale pariziene, de Ernst Jünger, o anecdotă – cîte anecdote nu sînt adevărate! – care circula pe seama pictorului Pierre Bonnard: „Pîndea prin muzee clipa în care paznicii se îndepărtau, pentru a scoate o paletă minusculă şi o bucăţică de pensulă cu care aşeza pe pînzele sale, în grabă, cîteva lumini.“)

Recitirea apare ca un reflex necesar, asemănător rescrisului la celălalt capăt al firului nevăzut ce leagă pe autor de cititor. Din păcate, firul mai are cîteodată şi noduri pe care le desfacem cu greu, efortul fiind proporţional cu devoţiunea lectorului.

Poezia, bîntuită de atîtea experimente, a ajuns la limita inteligibilităţii. Mallarmé avea dreptate: „A numi un lucru înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care e făcut din ghicirea treptată; să-l sugerezi, acesta e visul!“ Din păcate, ghicirea treptată a devenit calvar, iar sugerarea nu mai există nici în intenţia poetului. Exegezele nu-ţi mai sînt de nici un folos, iar unele dintre ele sînt atît de alambicate, adevărate criptografii din care nu mai înţelegi nimic.

Recitesc o carte pentru că într-o altă carte am dat peste o referinţă utilă: un amănunt din biografia scriitorului, o informaţie istorică, mărturia unui contemporan de-al său ori, de ce nu, o altă cheie a lecturii. Nu de puţine ori am pus eu însumi piciorul prin locurile pomenite de autor, încercînd să dau alt tîlc înţelegerii. Nu ştim niciodată din care parte destinul ne dă o mînă de ajutor în labirintul lecturii.

Trei lucruri disparate şi aparent minore: reacţia unui alt cititor în faţa aceleiaşi scrieri, mărturia unei guvernante şi trădarea unui legatar testamentar, iată o bună ocazie de a reciti operele a trei autori: James Joyce, Marcel Proust, Franz Kafka.

La apariţia în limba română a romanului Ulise, am început lectura ţinînd cont de avertismentul traducătorului Mircea Ivănescu: „Orice lectură a romanului Ulise ar trebui să înceapă prin referirea la cel mai însemnat dintre modelele de inspiraţie, de elaborare a cărţii: Odiseea.“ Aşa am făcut! Am revăzut poemul homeric şi am încercat să înţeleg limbajul artificial în care este scris romanul; o viaţă concentrată în optsprezece ore şi desfăşurată pe aproape nouă sute de pagini cere un mare efort de concentrare din partea cititorului. Am dat pagină după pagină cu gîndul că este imposibil să nu se întîmple ceva semnificativ pînă la sfîrşit. Am lăsat adesea cartea din mînă, căutînd sprijin în alte surse. Mircea Eliade, privind din unghiul istoricului religiilor, descoperă în Ulise semnificaţii oculte: analogii cu anumite mituri australiene. Ce să mai înţeleg? Cui să mă adresez? M-a scos din încurcătură tot un cititor, nimeni altul decît C.G. Jung. Şi el aştepta, la fiecare pagină, revelaţia. Lectura înainta cu greu, părea că nu se mai termină. Şi, deodată, întîmplarea! Dar nu în carte, ci pe stradă. Într-o zi, C.G. Jung este oprit pe stradă de venerabilul său unchi care, în ciuda vîrstei, păstrase o gîndire lucidă. Îşi interpelă, brusc, nepotul:

– Ştii cum chinuie diavolul sufletele în Infern?

La răspunsul negativ al „filozofului sufletelor“, unchiul îl luminează:

– Le face să aştepte!

De reţinut! Aşteptarea poate fi o tactică, o cheie a lecturii…

Unde s-a păcălit un viitor laureat Nobel, André Gide, nu s-a păcălit o guvernantă. Orice abordare a operei lui Marcel Proust ar trebui să înceapă cu Monsieur Proust, de Céleste Albaret, fosta guvernantă şi singura confidentă a marelui prozator, care la optzeci şi doi de ani, răvăşită de răutăţile scrise pe seama lui, se destăinuie timp de şaptezeci de ore lui Georges Belmond, cel care scoate la lumină cartea la editura Robert Laffont (1973). O simplă femeie de la ţară a intuit geniul acolo unde intelectualii epocii vedeau un bolnav închipuit pentru a şi proteja munca de creaţie, sau chiar un burghez plin de ifose. Pachetul cu manuscrisul Du côté de chez Swann l-a trimis lui A. Gide, care la vremea aceea era unul dintre „greii“ de la Nouvelle Revue Française (NRF), pe lîngă alte personalităţi de marcă ale Franţei: Paul Claudel, Francis Jammes, Jacques Copeau, Jean Schlumberger, Gaston Gallimard. Dar, surpriză! Răspunsul lui A. Gide este fără echivoc:

„Notre maison publie des œuvres sérieuses. Il est hors de question qu’elle puisse éditer une chose comme celle-ci, qui est de la littérature de dandy mondain.“

Un răspuns dat fără a deschide, măcar, pachetul şi a răsfoi manuscrisul. Anton Bibesco i-a adus pachetul acasă de la NRF Romanul va apărea la Grasset. Mult mai tîrziu, într-o vizită făcută lui Marcel Proust, A. Gide avea să-şi ceară scuze pentru eroarea comisă. Apoi, la insistenţele lui Gaston Gallimard, Marcel Proust avea să-şi publice opera la celebra editură pariziană. Dezamăgirile şi boala l-au urmărit ca o umbră. Între cei patru pereţi de plută ce l fereau de zgomotele de afară, în ierni fără încălzire, deoarece fumul şemineului îi agrava astmul de care suferea – nu suferea mirosul florilor, iar pe Martha Bibesco o primea tot mai rar din cauza parfumului penetrant –, continua să lucreze cu eforturi supraomeneşti. Calvarul era „îndulcit“ de chère Céleste, cum o numea scriitorul, cea care, venită de la ţară, la douăzeci şi unu de ani, a fost un monument de devoţiune, la fel şi soţul ei, şofer de taxi în Paris, care îl ducea la întîlnirile cu prietenii, iar în rare ocazii îi aducea o bere rece de la restaurantul ţinut de părinţii lui Charles Aznavour. Céleste Albaret îşi aduce aminte, printre alţii, şi de cîţiva români care făceau parte din cercul de prieteni al scriitorului: Anton Bibesco, de care era foarte ataşat; vara lui, Martha Bibesco, o prezență sclipitoare în cercurile pariziene, și nu numai literare; Anna de Noailles, contesă şi poetă, care îl vizita adesea împreună cu fiul ei. Marcel Proust a fost primit şi de Regina României, în trecere prin Paris, care, din păcate, nu i-a lăsat o impresie deosebită. Guvernanta regretă enorm că nu a ţinut un jurnal, aşa cum a sfătuit-o Monsieur Proust. Deşi cu o memorie foarte bună la vîrsta acestor mărturisiri, însemnările zilnice ar fi adus un plus de informaţie şi inedit. Îşi aminteşte de -mulţi vizitatori care au trecut pragul apartamentului de pe bulevardul Haussmann, de multe istorioare şi anecdote care circulau în epocă, mai ales pe seama scriitorului. Cît de mult l-a înţeles şi l-a ocrotit această femeie! „Ea a ridicat un zid de apărare în juru-i“, pentru ca el să-şi poată duce gîndul pînă la capăt, acea operă ca o catedrală. Nimeni ca ea nu a intuit în marele bolnav un vizionar. „El a văzut, în romanele sale, prăbuşirea!“ Multe conuri de umbră din tragica existenţă a lui Marcel Proust au fost luminate de inteligenţa şi sfinţenia acestei femei. După Céleste Albaret vom citi altfel ciclurile proustiene ale Timpului…

Franz Kafka nu voia să lase nimic posterităţii. Într-o scrisoare testamentară, îi porunceşte legatarului său, Max Brod: „Să arzi totul!“ Legatarul l-a avertizat că nu-i va respecta această dorinţă. Ba, mai mult, a curăţat opera de amănunte „incompatibile cu gînditorul religios“ şi l-a redat cititorului ca pe un „sfînt modern“. Max Brod pregătise terenul încă din 1926, cînd a tipărit Le Royaume enchanté de l’amour, unde Garta nu-i nimeni altul decît Franz Kafka, gînditorul religios (der religiöse Denker). Nici o aluzie la curve şi bordeluri, trecînd sub tăcere mărturisiri jenante: „Je passai devant le bordel comme devant la maison de la bien-aimée.“ (Deşi impotenţa, în cazul nefericitului autor, expediază viciul la dorinţă…) Cenzura lui Max Brod operează cu precădere acolo unde religiozitatea autorului – autentică, se pare! – se intersectează cu „virtuţile“ negative ale acestui „ascet al singurătăţii“. Toate acestea, şi multe altele despre viaţa scriitorului praghez de origine evreiască şi limbă germană, le-am aflat din cartea lui Milan Kundera Les testaments trahis, Gallimard, 1993. Citisem aproape tot ce a apărut în româneşte despre Kafka, dar lectura cărţii lui Milan Kundera (carte ce se ocupă şi de alte subiecte interesante) m-a captivat. Ce demon îl împingea pe Kafka la transformarea unei importante părţi din opera sa în scrum, deşi el era conştient de valoarea scrierilor sale? Voia ca jurnalul, scrierile intime, scrisorile de la prieteni, nuvelele şi romanele care i se păreau sub ştacheta calităţii, toate, fără excepţie, să ia drumul flăcărilor. Cîteva, totuşi, le dorea salvate: Verdictul, Colonia penitenciară, Şoferul, Un doctor de ţară, Metamorfoza. De unde această obsesie a cenuşii? Milan Kundera îl bănuieşte pe Kafka „fie de a-şi fi iubit prea mult opera şi prea puţin lumea, fie de a socoti că lumea nu o merita.“ Dacă Max Brod i-ar fi respectat dorinţa, Franz Kafka ducea cu el în mormînt marea taină a operei sale, aşa cum, în alte vremuri, „Sfîntul Ioan Nepomuk prefera să fie azvîrlit în apa Vltavei decît să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei…“ (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii) 

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto: F. Kafka, wikimedia commons