Constipație intelectuală
Corectitudinea politică
S-a atins grotescul! În dimineața asta am fost la farmacia de cartier. La intrare, după coada ceva mai lungă ca de obicei, cu obligatoria „distanță socială” (doi metri), un angajat mă salută politicos: „Bonjour Madame, Monsieur!”, apoi îmi pulverizează o soluție dezinfectantă în palmele ținute căuș. La mirarea mea, doar a văzut că sînt bărbat, sau cel puțin așa mă cred, ridică și el din umeri, semn aluziv cu trimitere la mult trîmbițata corectitudine politică, amplificată incredibil de actuala pandemie. Bănuiesc că salutul îi include și pe transsexuali. Uite-așa au împușcat trei iepuri dintr-un foc!
Ajuns acasă, mi-am adus aminte de o altă bizarerie, legată tot de această „arzătoare” corectitudine politică – imnul Canadei, O Canada!
Varianta actuală a fost proclamată ca imn național la 1 iulie 1980, de ziua Canadei. La propunerea deputatei Mauril Bélanger, în 2018, s-a aprobat un proiect de lege privind modificarea imnului național, inițial numai varianta engleză. Cauza schimbării: egalitatea de sexe! Modificarea a divizat politicienii, iar validarea s-a făcut peste un an și jumătate. Înainte, Canada, ca protectorat britanic, avea Imnul Regal, care se mai intonează și acum, mai rar, e drept, la evenimente oficiale cu protocoalele aferente.
Motivația schimbării a fost „eliminarea distincțiilor de gen”, realizîndu-se o versiune „mai incluzivă (!?)”. Varianta franceză a adoptat și ea modificarea. „La correctitude politique” s-a instaurat prin înlocuirea unui singur cuvînt: „fii” cu „noi”. Mare lucru, veți zice. Uite că a fost!
Dar nici imnul nostru național, cel cu „Deșteaptă-te, române!”, nu pare în acord cu corectitudinea politică. Adică badea Ion doarme dus, iar lelea Măria e deja în cîmp la prașila porumbului. Discriminare, misoginism, pe ce lume trăim?
Vi se pare corect?
Coliva
Era începutul lui iunie, mai era puțin și se intra în vacanța de vară a școlarilor.
Cam ponosit, în niște izmene mai scurte, cred că fuseseră tăiate cele de iarnă și adaptate noului sezon, iau drumul școlii din sat, nu departe de casa noastră, școală care avea numai patru clase, iar ciclul următor se continua, cel mai adesea, la Calafat, orașul de reședință al raionului. Desigur, oferta nu era tentantă pentru toți absolvenții cursului primar, trebuia să ai și resursele materiale necesare. Sora mea – Dădica îi ziceam, diminutivul oltenesc de la Dadă – era în ultima clasă, a IV-a. Ea avea unsprezece ani, eu numai patru.
Desculț, pe pămîntul încins, în izmenele pomenite și bustul gol, mă vînturam prin curtea școlii. Era o zi de sărbătoare ortodoxă bănuiesc, numai așa îmi explic hazlia întîmplare. Apariție bizară, am fost văzut de un învățător care, cu siguranță, mă zărise prin vreo fereastră de clasă. Maglaviceanu îl chema, nu i-am uitat numele nici acum, după cîteva zeci de ani. Au urmat obișnuitele și inevitabilele întrebări: „Cum te cheamă? Ce cauți pe aici?“.
Aflînd „scopul” vizitei, m-a dus în clasa surorii mele, o clasă în care dușumeaua era dată proaspăt cu motorină. În fața clasei m-a pus să spun pentru ce am venit. Desculț, m-am bîțîit pe picioare de mi s-au făcut negre tălpile de la motorină. După cîteva momente de ezitare, cu siguranță emoționat de postura inedită, am strigat în fața clasei: „Să vină Dădica acasă, pentru că a venit Muma – așa-i spuneam bunicii paterne – de la Biserică cu colivă!”. Ăsta era binecuvîntatul nostru tort țărănesc.
Toată clasa a izbucnit în rîs, numai soră-mea s-a pus pe plîns, pentru că am făcut-o de rușine în fața colegilor. Învățătoarea ei a sesizat momentul delicat și a rugat-o să mă însoțească spre casă. M-a beștelit pe tot drumul de întoarcere, acompaniat de un plîns cu sughițuri. Am crezut că iar iau cuvenita „tupăială” cotidiană, dar acasă, surpriză: „plîngerea” soră-mii a stîrnit un rîs general.
Constipație intelectuală
Student în anul doi la Facultatea de Electronică și Telecomunicații, Institutul Politehnic, București, l-am văzut pentru prima oară pe profesorul Alexandru Timotin – academicianul de mai tîrziu – la cursul de Bazele electrotehnicii. Era un om înalt, frumos, de o distincție aparte, cu o față emaciată ce trăda inteligență și spirit ales. Pe cap purta o pălărie cu boruri mari, stil american, pe care a ridicat-o în semn de salut la intrarea în amfiteatru. Venise recent de la Paris, de la nu știu ce cursuri sau conferințe, avea un aer occidental, se vedea de la o poștă. Să ții cursuri la Paris în acele vremuri (1966) nu era de colea!
Se zvonea că participa și la discuții filozofice într-un grup privat, întreprindere destul de riscantă în acele vremuri. Nu știu sigur dacă din acel grup nu făcea parte și profesorul Mihai Drăgănescu, decan al facultății noastre, ajuns mai apoi, viceprim-ministru, dacă nu mă înșel.
Am făcut imediat comparația cu un alt profesor, excelent pedagog – demonstrații clare, pe înțelesul tuturor –, acesta era cel care ținuse cursurile în absența titularului. Alexandru Timotin, deși preda aceeași disciplină, nu părea un pedagog desăvîrșit – părere strict personală –, în schimb avea extraordinare sclipiri. „Vedea idei”, cum zicea Camil Petrescu, și nu rata momentul să le pună în aplicare, indiferent de conjunctură.
Instantaneu ieșea din litera cursului pentru a nu rata obsedantul gînd. Umorul, adesea prezent, făcea deliciul studenților. O întîmplare de care mereu îmi aduc aminte: o demonstrație pornită în mijlocul cursului, fără legătură aparentă cu subiectul de pe tablă, care depășea înțelegerea noastră – nu mai știu care era tema –, demonstrație care nu i-a reușit. S-a întors cu fața spre amfiteatru și, spăsit, dar cu voce tare, a recunoscut: „Nu mi-a ieșit. M-am scremut degeaba!”.
A fost un rîs general, parcă și aplauze.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada. Cea mai recentă carte publicată este Vămile albastre (Editura Institutul European 2019).
Foto: wikimedia commons
