Un GPS literar
Cartea lui Mircea Gheorghe, Bucuriile și capcanele lecturii, Editura Ideea Europeană, 2020, este un instrument de lucru binevenit. Scrierea mi se pare o utilă introducere în necesarul proces de orientare a cititorului în arta lecturii. Nu e vorba de ruperea legăturilor cu trecutul, de părăsirea „galaxiei Gutenberg”, ci de o abordare conformă cu noile tehnologii informatice, o armonizare cu multiplele suporturi de stocare oferite de „galaxia Bill Gates”. În contextul actual, al exploziei Internetului, al unei sufocante oferte mass-media, „rătăcirea” cititorului – căci despre el e vorba – în acest labirint modern este inevitabilă. Inițierea devine o etapă necesară pentru cei dornici de priponul la „ieslea” literaturii.
Varietatea ofertei literare și diversitatea gusturilor individuale sînt reale probleme ale alegerii optime, mai ales pentru începători, iar o minimă instrucție în domeniu pare o etapă necesară în această veche îndeletnicire umană. Dacă nu reușește să elimine total hazardul, cel puțin îl atenuează. Iată de ce volumul autorului poate fi un important vector orientativ, un GPS, ca să folosesc un acronim la modă, de a cărui utilitate nu ne îndoim.
S-au scris nenumărate cărți care tratează acest delicat subiect. Cartea lui Alberto Manguel, Une histoire de la lecture, amintită și în volumul lui Mircea Gheorghe, este o capodoperă a genului. Opiniile argentinianului sînt jaloane sigure într-o căutare necesară.
Nu mai puțin interesante sînt și opiniile Mariei Zambrano, adevărate reflecții filozofice –discipola lui Ortega y Gasset, cum bine se știe –, care se întreba: Mais pourquoi écrire si la parole existe?
Citirea apare ca un reflex necesar, asemănătoare cu scrierea la celălalt capăt al firului nevăzut ce leagă pe cititor de autor. Că firul mai are și noduri, e de înțeles, iar cartea în discuție este un bun ghid în dezlegarea acestor inevitabile obstacole ivite în calea pasionatului de lectură. Sînt sigur că cititorul nu va lua mot à mot recomandările, asta este de la sine înțeles, dar i se propune o gamă de opțiuni din care poate alege. Și asta nu e puțin. Gustul propriu va alege subiectul ce intră în rezonanță cu propria coardă, cu vibrația atît de diferită de la un cititor la altul.
Nu de puține ori, „acordarea” se face pe o notă falsă, fenomen generator de confuzii, cea mai frecventă fiind cea dintre realitate și ficțiune. Don Quijote, celebrul hidalgo din romanul lui Cervantes – „lumină și oglindă a întregii cavalerii rătăcitoare” –, își începe aventura luptînd împotriva morilor de vînt, captivat de universul fictiv al romanelor cavalerești.
Autorul menționează avertismentul scriitoarei americane Edith Wharton în privința pericolului lecturilor inadecvate, generatoare de impostură, ba chiar periculoase: „Puține vicii sînt mai greu de eradicat decît cele considerate, în general, virtuți. Primul dintre ele este lectura (...)”. Ravagiile bovarismului, spre exemplu, vin să ilustreze cît se poate de bine reflecțiile prozatoarei americane.
Această introducere în abordarea optimă a lecturii, despre care dă socoteală cartea lui Mircea Gheorghe, nu este exhaustivă, ar fi și imposibil, dar mi se pare acoperitoare prin evantaiul răspunsurilor la întrebările esențiale. Mă gîndeam la contribuția criticii, mai ales a celei de întîmpinare, în orientarea posibilului cititor – călăuză necesară în găsirea „oazei” din acest imens deșert cu nisipuri mișcătoare. Orientarea lectorului, cum bine se știe, ține de propria sensibilitate literară, de scara de valori și propriile etalone. Nu trec nepăsător pe lîngă critică, dar o iau drept informație utilă, nu verdict de tip ghilotină, iar critica „constructivă” sună a oximoron. Dacă l-am citi înainte pe Sainte-Beuve şi am ţine cont de aversiunile lui literare – şi nu numai! –, i-am mai citi pe Baudelaire, pe Flaubert? Tel arbre, tel fruit, celebra etichetă a criticului francez, miroase a răzmeriţă, nu a critică obiectivă. Dacă ne lăsăm influenţați de sarcasmul lui Şerban Cioculescu relativ la deghizările „personagiului” Mateiu Caragiale, ratăm, cu siguranţă, o bijuterie a stilisticii literaturii române – Craii de Curtea Veche.
Cine dă verdictul, cine poate să certifice calitatea scrierii spre care să ne îndreptăm? Să fie acesta criticul?
Citesc în Jurnalul lui Witold Gombrowicz: „Asupra valorii unui scriitor decide totuși vox populi. O sută de critici pot afirma că o piesă de teatru e genială, dar atunci cînd sala e goală, piesa se scoate de pe afiș”. Deci nici critica nu poate pune rîvnita ștampila numită „capodoperă”.
Sîntem inundați de un imens ocean de maculatură literară, din păcate, cu priză mare la un lung segment de cititori – deci nici verdictul calității nu e apanajul pomenitei vox populi. Cărți mediocre, cu iz comercial predominant – „literatură produsă după rețete, ca un fast food literar destinat unui consum rapid de masă” –, în imense tiraje, cu coperte lucitoare ce maschează anoste destăinuiri, mai ales cele biografice și autobiografice – iată o capcană de care ne poate feri acest GPS. Într-o librărie din Montréal, „Renaud Bray”, cu o suprafață cît a unui teren de fotbal, rafturile au ajuns neîncăpătoare, cărțile sînt mormane așezate direct pe podea, unde cu greu găsești poteca potrivită căutărilor tale.
Aici, zic eu, e meritul acestei cărți: ghid orientativ benefic și pentru cartea tipărită, și pentru mediul online, o abordare corectă, obiectivă, fără aere de profesor care dă lecții, fără laude nemăsurate, fără blamări și inflamări orgolioase, lipsit de aureola unui guru, în fond un dictator care încearcă să-și impună propriul gust. Este vorba, în acest necesar „îndreptar”, despre inițiere și incitare la lectură, îndemn în care se simt profunzimea lecturilor asimilate și anvergura culturală a autorului.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
