Vasalii gravitaţiei
Niciodată ca în vremea sărbătorilor de iarnă, gîndul obîrşiei nu bîntuie mai mult dezţăratul. Trecînd cu greu prima vamă, cea a sufletului, pe următoarele le-am luat cu asalt. Mînaţi de vîntul speranţei, arareori întoarcem faţa către cei rămaşi prin uitate colţuri de ţară. Misterioase chemări, adesea himere, ne poartă peste mări şi ţări. Captivaţi de aventură – îmbrăcată în straiele diverselor motivaţii –, dăm ocol lumii.
La ceasul sorocit al sărbătorii, ne îndurăm să facem popas. Gîndul vinovat de uitare se întoarce la izvor. Umbrele grele ale înstrăinării întunecă fiinţa vinovată. Rădăcinile ne țin strîns legați de acel petic de pămînt de unde am purces în lume.
Într-o ţară străină, într-o limbă pe care nu o stăpînim, iar cea din vis e pe cale de uitare, încercăm să dăm chip nostalgiilor. Colinde şi obiceiuri de iarnă, înscenate în pripă, adesea stîngace, ne alină dorul. Dar şi stîngăciile se iartă, doar purtăm alte nume: John sau Donna, Basile sau Florence, Michael sau Monika…
Din cînd în cînd, mai trimitem cîte un semn celor dragi: nimicuri învelite savant în staniol foşnitor şi panglici colorate, de care nici ei nu mai au trebuinţă. Regrete tardive sau firave gesturi caritabile ne îndeamnă să mai trimitem cîte o bancnotă cu chip de regină sau preşedinte, iar cei de acasă – pentru că întotdeauna acolo este acasă – o privesc ca pe o ilustrată venită din exotice spaţii, apoi o dau şi ei mai departe tămăduitorilor de boli şi celor care mai dreg şubreda schelărie a existenţei. Tîrziu se întoarce scrisoare din sat, timbrată cu Hora lui Aman, şi credem, naivi, că noi am stîrnit veselia şi jocul. Jalnice amăgiri, le ştie doar vîntul, diavolul ce ne-a împrăştiat în cele patru zări!
În miez de noapte canadiană, la ceasul de cumpănă al sărbătorii, lipeşti fruntea de geamul îngheţat şi, prin bezna ciuruită de fulgi grei de zăpadă, reînvie o lume uitată. Şi parcă auzi colinde amestecate cu pocnete de bici şi vaierul îngheţat al buhaiului – dar vai, nu-i decît sirena ambulanţei şi zgomotul înfundat al avionului de noapte spre Terra Nova…
Transfigurat, deschizi Cartea de nisip la rugăciunea din urmă a marinarului fenician, ajuns la edecul lumii şi al vieţii: „Maică a Cartaginei, îţi înapoiez vîsla“.
Noi, veşnic călători, nu mai sîntem capabili de renunţări. Înapoiem vîsla numai dacă ni se dau aripi în schimb. Binecuvîntată fie gravitaţia! Ea ne‑a ţinut pe scoarţa Planetei Albastre, altfel rătăceam la nesfîrşit prin hăuri de cosmos şi pulbere de stele.
