Epifaniile amăgirii
În agoniile spaimei sau în exaltări lăuntrice, ridicăm ochii spre cer căutînd semnele vindecării. Rupţi din soare într-un timp imemorial, ne îndreptăm spre ţărînă, regretînd cerul ca pe un paradis pierdut. Istoviţi de atîtea căutări, lutul ne-a rămas ultima ţintă.
Zadarnic privim prin găurile negre ale cerului, poteca spre armonia luminii am pierdut-o pe veci. Ar trebui, mai degrabă, să privim „cerul“ de sub noi, certitudine a abisului în care ne scufundăm şi nu cel de sus, iluzie a zborului. Am devenit fii ai nopţii mai mult decît ai luminii. Tot mai des evocăm apusul însîngerat şi nu lumina irizată a răsăritului. Elogiem moartea şi nu naşterea, cum ar fi logic într-o ordine a firescului. Deschideţi o carte la întîmplare, răsfoiţi un album sau priviţi o ilustrată de vacanţă și vă veți convinge. Într-o librărie improvizată pe o plajă din Florida, doldora de suveniruri de vacanţă – nici o carte! –, privind un tambur vertical plin cu ilustrate, am avut surpriza să constat că toate aveau imagini de „final“: discul solar prăbuşindu-se în ocean printre palmieri de culoarea tăciunelui, negura nopţii străpunsă de flash-urile neoanelor unui cazinou renumit, un transatlantic ancorat în rada portului cu ghirlandele de lumini reflectîndu-se în valurile negre uleioase etc.
Să fie semnul declinului? Să fi ajuns omenirea pe buza prăpastiei?
Adolescenţa petrecută într-un oraş industrial, învăluit în fum şi în cenuşă, m-a lecuit de privit bolta cerească. „Cerul este pîinea de toate zilele a ochilor“, aforismul lui Emerson în care Mircea Eliade vedea „o întreagă teologie concentrată într-o butadă“, nu putea fi plăsmuit în aceste locuri, oricît de genial ar fi fost autorul. Un spaţiu ce nu putea inspira o asemenea reflecţie.
Arareori cîte o pată albastră într-o mare de smog invita la ocheade. Şi ce vedeam: haloul azuriu al acestei insule mistice, minune cerească prin raritatea apariţiei. Trasul cu ochiul prin această gaură de cheie, fie ea chiar celestă, nu le îndulcea truditorilor urbei cu nimic existenţa, ci le era numai un rar, prea rar, răsfăţ al privirii. Razele soarelui penetrau anevoie un zid de emanații toxice generate de furnale, oțelării, uzina cocso-chimică. Din păcate, explozia industrială, necesară pe de o parte, a produs inevitabile nenorociri, pe de altă parte. Cine mai stă să le judece?
Zbuciumul e aici, jos, pe pămînt. Aici este bazarul iluziilor cu marfă pe toate gusturile: diavoli şi sfinţi, eretici şi mîntuiţi, bogaţi şi săraci. Toate modelele imaginarului ne sînt în preajmă, la ce bun haotice căutări printre nălucile cosmosului? Un mic efort şi atingi propriile himere.
Trec adesea pe lîngă un straniu templu al liniştii. Printre bătrînii mesteceni troieniți de zăpadă, zăresc în mijlocul unei pajiști o casă din bîrne groase de lemn, cu acoperiş ţuguiat, ferestre mici, pătrate, cîteva acareturi dărăpănate, totul amintind de o izbă rusească. N-am fost niciodată la Iasnaia Poliana, dar nu am nici o îndoială, conacul de pe malul fluviului Saint-Laurent este aidoma originalului. Rubaşca agăţată într-un cui ruginit bătut în tocul ușii de la intrare, vraiștea ogrăzii şi liniştea din jur sînt semne sigure că stăpînul e plecat de multă vreme. Să-l fi chemat Ţarul? Să-şi fi simţit sfîrşitul aproape şi, într-o ultimă încercare de mîntuire, să fi luat drumul mănăstirii? Pentru boala care îl măcina și frica de moarte din anii tîrzii, leacul îi părea a fi unic: mîntuirea. Unde să cauți mai bine divinitatea decît într-o mănăstire? Speranțele nu sînt întotdeauna deșarte, izbînda poate fi de partea celui devotat căutării. În Système du Monde, Laplace n-a reuşit să-L găsească pe Dumnezeu, iritîndu-l pe Napoleon. În schimb, C. Noica descoperea urmele divinităţii pînă şi în „laicul“ şir al lui Fibonacci.
Cu siguranță, un mujic de pe moșie, dăruit cu haruri divine, deținător al tainelor morții, l-a inițiat pe Lev Nikolaevici Tolstoi în „arta“ desprinderii de cele lumești. Nevrînd să-și părăsească protectorul, s-a urcat și el în troică lîngă surugiul care nu era altul decît un alt febril căutător al izbăvirii, Serghei Esenin: „Ah, voi sănii, sănii! Şi voi cai, voi cai! / Numai dracul v-a scornit, mişelul!“.
Tainic paradis – epifanie a amăgirii!
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Foto: LaPlace, wikimedia commons
