Reverii pascale
„E-atîta liniște și-atîta nemurire
În pietrele ce nu știu să respire.”
EMIL BRUMARU
Într-o veşnică criză de timp, scurtam drumul spre şcoală tăind-o prin cimitirul părăsit de la marginea cartierului. Aproape că nu mai exista nici un obstacol în cale, doar cîteva cioturi putrede de lemn înfipte în pămînt şi cîteva şipci de gard împrăştiate prin iarbă, dezolante repere ce aminteau de un fost perimetru al eternităţii. Mai rămăsese un simulacru de poartă, încremenită de inutilizare, prin care, altădată, convoiul funerar – cai în grele valtrapuri, dricul împodobit cu îngeri auriţi, urmat de mulţimea îndurerată – intra în cimitir. În dreapta, o uşă prinsă în două balamale ruginite se bălăngănea ameninţător în jurul unui stîlp de susţinere care părăsise verticala. De cîte ori priveam această intrare, aveam impresia unei scenografii dintr-o piesă de teatru absurd.
Sufocat de noile blocuri ale cartierului, cimitirul se restrîngea vizibil, de la un an la altul, rămînînd o insulă părăsită într-o perpetuă agonie, un loc unde nepăsarea şi impietatea contemporanilor îşi făcuseră de cap. Poteca ce traversa cimitirul ocolea, pios, morminte şi cruci prăbuşite la pămînt. Prin iarba înaltă – niciodată cosită, doar pieptănată de vîntul cîmpiei – se mai puteau zări cîteva monumente funerare de marmură, acoperite de straturi groase de muşchi verzui, cruci cu braţele rupte şi cîteva cavouri cu uşile ferecate cu lanţuri grele pline de rugină. Din cînd în cînd, liniştea era spartă de croncănitul corbilor aşezaţi pe crengile celor cîţiva plopi de lîngă capelă, ruină şi ea. Un petic de pămînt pe care timpul încremenise.
De fiecare dată treceam grăbit, indiferent la peisajul din jur, cu gîndul la îndatoririle şcolare sau, poate, la primele iubiri. Nu ştiu ce mi-a venit în acea dimineaţă de duminică pascală. Probabil, impresionat de misterul Învierii, povestit cu atîta patos de cei ai casei, reîntorşi în zori de la Catedrala din centrul oraşului. La primele ore ale dimineţii am mers să revăd cimitirul părăsit. Nici un semn că s-ar fi aprins vreo lumînare sau vreo candelă pe timpul nopţii. Nici o floare pe mormintele celor plecaţi. Doar bura de ploaie din timpul nopţii părea să fi fost singurul pelerin.
Am luat-o încet pe potecă. Imagini care nu-mi atrăseseră niciodată atenţia mă surprindeau la fiecare pas. Aproape de ieşirea din cimitir, poteca se bifurca, îmbrăţişînd misterios o cruce din metal, năpădită de buruieni, avînd la intersecţia braţelor un dreptunghi de tablă ruginită, pe care cu greu am reuşit să citesc cîte ceva: prenumele (Elena) şi vîrsta (13 ani). Dacă prenumele nu îmi spunea nimic, vîrsta, în schimb, mă trimitea cu gîndul la ceva cunoscut, lecturi, poate fapt trăit.
M-am abătut din potecă, aşezîndu-mă pe un bloc de marmură răsturnat în iarba umedă. Am încercat să-mi adun gîndurile. Da, mi-am adus aminte. Erau reminiscenţe dintr-o scriere argheziană, era strigătul disperat al „omului alb”: „Sculaţi! El strigă pe nume vreo 40-50. Un zgomot lăuntric urmează chemării, şi apar pe brînci persoanele numite, din pămînt!”.
Poate printre aceste nume se află şi cel al Elenei. La atîtea minuni, ce ar mai conta încă una…
(text apărut în volumul Vămile albastre, Editura Institutul European, 2019)
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Foto: wikimedia commons
