Cine mai scrie de mînă

Publicat în Dilema Veche nr. 745 din 31 mai - 6 iunie 2018
Cine mai scrie de mînă jpeg

La școală, aveam un caiet cartonat, portocaliu și foarte gros, pe care scriam la orele de caligrafie. Scriam în el, teoretic, frumos. Făceam de nu știu cîte ori, pe nu știu cîte pagini, același semn, cu rotunjimile sau ascuțimile lui, frumos încadrat între rînduri, pînă mi se ura.

Nu pot spune că-mi plăcea caligrafia, ba dimpotrivă, mi se părea o plictiseală, dar cred că n-a fost cu totul așa. Ceva din efortul supradimensionat s-a lipit și de mine, undeva, pe al n-lea strat. Nici gînd să scriu frumos, uneori nu se-nțeleg deloc semnele scrijelite de mine pe vreo hîrtie. Și totuși, chiar și atunci, parcă mă străduiesc să păstrez un soi de unitate  a lor, și de ordine în încercările literelor de a cădea una peste alta, de a se intersecta haotic și de a nu mai păstra „distanța reglementară“ între ele. Una peste alta, ceea ce vreau să spun este că mai pot să scriu, de mînă, cînd și cînd, aproape inteligibil.

Ceea ce, zic, nu-i puțin lucru în zilele noastre. Desigur, exagerez voit. Dar voluptatea scrisului de mînă s-a cam pierdut, puțini mai iau chiar notițe așa, destui își fac însemnările pe telefon sau laptop și își scriu cursurile tot acolo. Ca să nu mai vorbim de prezentările, lucrările ori romanele vieții lor... Scrisul de mînă, pe cîte un carnețel părfuit, cu colțurile îndoite, ușor pătat de cafea pe copertă și îndesat în fundul unui rucsac e un soi de lux poetic. Așa cum în Fahrenheit 451 devenise conversația: oamenii de acolo făceau eforturi să poarte o conversație, să-și răspundă unul altuia. Așa, și o notă de genul „1 pachet de unt, 1 cafea, hîrtie igienică, 2 bureți de vase și o bere“ poate fi un eveniment. Ca să nu mai vorbim de mesaje complexe, de genul: „Pisi, am plecat la piață. Iau cartofi, ceapă verde şi telemea. Mă întorc în 30 min. Te iubesc.“ – lipite pe frigider. Acum mai curînd îi trimiți lui Pisi un SMS.

Cît despre scrijelitul, sistematic, într-un caiet, pe vremuri chinezesc, cu coperți de mătase, de preferință roz sau portocaliu, despre cîte-n lună și-n stele, dar în mod special despre sentimente, nu știu în ce măsură mai poate fi vorba. Da, mă refeream la jurnalul, zis secret, al mai oricărei fete care se respecta și care se credea Prințesă. Scrijelitul prin colțuri umbroase, repede, cu pixul imperfect care te mînjea pe degete – ca să nu pierzi momentul în care el ți-a aruncat o posibilă privire, ori în care l-ai sunat (pe telefonul cu disc), i-ai auzit vocea și apoi ai închis, cu inima bubuindu-ți. Sau, atunci cînd, lucrurile nelegîndu-se de nici o culoare, în același caiet, prin aceleași colțuri te aplecai și-ți vărsai pe hîrtie dezamăgirile, eventual începînd, încurajator și implicat, cu „Dragă jurnalule“.

Acum pînă și eu, cînd am avut ceva de scris, am scris pe laptop. Chestii de jurnal inclusiv. Pînă la un punct. Cînd, întîmplîndu-mi-se prea multe lucruri greu de dus într-o perioadă, care pur și simplu răbufneau, laptopul, brusc, n-a mai făcut față șuvoiului. Tastatura lui și literele negre și egale, fie ele Times New Roman sau Calibri, n-au mai corespuns, brusc, stărilor prea tumultuoase. Și atunci s-a întîmplat un mic miracol de budoar: m-am dus la librărie și mi-am căutat un caiet. Adecvat.

La librărie, ochii mi-au picat aproape instantaneu pe un caiet tot roz, dar nu din mătase. Din carton strălucitor cu litere în relief. Era un caiet pentru prințese. (Da, știu, a venit un pic prea tîrziu.) Și totuși, l-am luat (și am descoperit că nu era ieftin, pentru că avea poze și inserturi din povești pe pagini). Caietul vădit kitsch a avut un efect miraculos asupra mea: am reînceput să scriu de mînă, pagini întregi. Desigur, nici vorbă de caligrafia de altădată. La început, literele aveau ascuțimi și neregularități nefirești. Cu timpul, însă, și-au reintrat într-un tipar inteligibil. Și paginile au început să curgă...

Apoi, scrisul de mînă a revenit în toate cele. Pot, iarăși, nota, de mînă, numere de telefon și nume, într-o agendă. Pot face liste de cumpărături, utile ori inutile, la sfîrșitul cărora desenez chiar și cîte o inimioară. Pot scrie programul zilei, imaginar sau real, cu orele strict precizate. Ba chiar și rețete ori rugăciuni. Toate de mînă.

Așa cum mama mea o făcea mereu, cu conștiinciozitate. Mereu avea cîte un caiet interminabil prin gențile ei înspăimîntător de cuprinzătoare, pe care nota tot, cu rigoarea unei veșnice șefe de promoție: restaurante din străinătate unde ar fi vrut să mergem, nume de creme și parfumuri; cărți ezoterice și romane premiate; medicamente; instalatori și electricieni. Dar și bunicul meu, în casa căruia am găsit un caiet ordonat, în care își nota, zilnic, bolile. Cu simptome exacte, pe zile. N-aș fi ghicit asta despre neînfricatul meu bunic, eu, o veșnică (și, momentan, oarecum reprimată) ipohondră.

Ideea e că gesturile și ritualurile de altădată nu sînt complet pierdute. Pot fi reactualizate, practic oricînd, în momentele cînd avem o nevoie reală  de ele și de o plonjare în trecut.

Zizi și neantul jpeg
Mama și vremurile
La școală ne puneau mereu să scriem compuneri despre Mama. S-o descriem, s-o poetizăm, să-i dedicăm ode. De 8 Martie, să-i facem flori din hîrtie creponată. În „Puiul”, „Fefeleaga” sau „La Vulturi”, să-i studiem ipostazele tragice. La desen, să-i facem portretul în culori calde.
„Vorbește cu Angela”, „Pîine şi Mîine”, „Piese pentru Zîmbete” jpeg
Despre școală și personaje din copilărie
La vîrsta aia diferența se măsoară nu în ani, ci în ani-lumină.
De la „Muntele vrăjit” la cîmpia stearpă jpeg
De la „Muntele vrăjit” la cîmpia stearpă
Perioadele pre-totalitare vin însoţite de isterie, agresivitate dezlănţuită, bezmetică.
Viață de cîine jpeg
Viață de cîine
În 30 de ani de exil, niciodată, pe unde am lucrat, nu am mai pus întrebări străine meseriei.
Reverii pascale jpeg
Reverii pascale
La primele ore ale dimineţii am mers să revăd cimitirul părăsit.
Izolare și context jpeg
Izolare și context
Pandemia a invadat planeta într-un context care agravează lucrurile, pe fondul pesimismului economiei globale.
Ziduri jpeg
Ziduri
Poate profesorii noii ere ar trebui să fie cei care te învață empatia, esența ta umană, cei care te ajută să-i găsești cu adevărat pe ceilalți.
Viața de dincolo de convenții jpeg
Viața de dincolo de convenții
Fetița mea e acum preadolescentă și încerc cît pot să nu proiectez  în ea nici un ideal, fizic sau de orice alt fel.
Murim jpeg
Murim
Moartea a devenit singurul meu gînd, orice făceam îmi era prezent gîndul morții, iar noaptea mă frămîntam fără să pot adormi, mereu pe aceeaşi temă.
Îndoielile jurnaliștilor, sursele și adevărul adevărat jpeg
Îndoielile jurnaliștilor, sursele și adevărul-adevărat
Jurnalistul, anume cel serios, trăiește într-o permanentă îndoială în materie de ceea ce are de publicat.
Vaccin și homeschooling jpeg
Să ne amuzăm cu Othello
Sigur, privit azi, felul acelor ani de a face umor pare candid, cu totul nespectaculos, o joacă de copii cu peruci, costume și decoruri fanate. Dar, repet, publicul larg se amuza.
Totul e deschis… jpeg
Totul e deschis…
Pentru unii, pleiada de orientări sexuale diverse, precum și discursul explicit despre sexualitate (cu scene așijderea) pot fi șocante.
Vaccin și homeschooling jpeg
Talent, aplauze și pe urmă?
Printre concurenți sînt mulți copii. Foarte înzestrați și curajoși: un grup de instrumentiști format din copii cu deficiențe de vedere, o tînără de cincisprezece ani care, pentru a-și împlini visul de a deveni balerină, a preferat să-i fie amputat piciorul afectat de cancer osos și înlocuit cu proteză, decît să-i fie imobilizat de bucăți de metal...
Evadări în lumea mică jpeg
Evadări în lumea mică
Bunicii mei nu erau complet rupți de realitate, în sensul că bunicul meu se ținea, mereu, cît de informat se putea pe vremea în care fake news-urile erau politică oficială (da, n-am descoperit noi, acum, America) – asculta BBC-ul și Europa Liberă pe un foarte vechi radio, din cele ce pot fi văzute acum doar în cîteva palide încercări de muzee ale vremurilor de atunci.
Vaccin și homeschooling jpeg
1 Iunie, ziua adulților
De cîte ori văd, însă, cum este sărbătorit 1 Iunie în România, mi se pare că, deși „Grădina Maicii Domnului“ e mare, mulți i-au cam sărit gardul.
Aniversări tradiționale jpeg
Întîlniri și așteptări
Te duceai la locul întîlnirii, cuminte. De multe ori, la ceas, la Universitate. Te așezai într-un colț, să nu bați prea tare la ochi, și așteptai tăcut. Pe lîngă tine se mai foiau și alții care practicau același sport.
Vaccin și homeschooling jpeg
Ce nu știm că nu știm
Domnul ministru pune în discuție un subiect fierbinte, azi: digitalizarea.
Vaccin și homeschooling jpeg
Manualele, inutile?
Este evident, pentru oricine e preocupat de starea educației, că școala are nevoie mai mult ca oricînd de profesori „calificați“, „formați“, „educați“.
Treceri jpeg
Treceri
În urma trecerilor ratate au rămas, cum spuneam, teancuri-teancuri de amintiri.
Trăim o nouă cultură jpeg
Meleagris ocellata
Am întîlnit-o în oraş. În Piaţa Rahova.
Vaccin și homeschooling jpeg
Ce este educația? Vă rog urgent
Sînt lungi și multe discuțiile despre (in)utilitatea temelor pentru acasă.
Aniversări tradiționale jpeg
La conferințe
În facultate am fost o studentă bună, aș putea spune.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.