Cine mai scrie de mînă
La școală, aveam un caiet cartonat, portocaliu și foarte gros, pe care scriam la orele de caligrafie. Scriam în el, teoretic, frumos. Făceam de nu știu cîte ori, pe nu știu cîte pagini, același semn, cu rotunjimile sau ascuțimile lui, frumos încadrat între rînduri, pînă mi se ura.
Nu pot spune că-mi plăcea caligrafia, ba dimpotrivă, mi se părea o plictiseală, dar cred că n-a fost cu totul așa. Ceva din efortul supradimensionat s-a lipit și de mine, undeva, pe al n-lea strat. Nici gînd să scriu frumos, uneori nu se-nțeleg deloc semnele scrijelite de mine pe vreo hîrtie. Și totuși, chiar și atunci, parcă mă străduiesc să păstrez un soi de unitate a lor, și de ordine în încercările literelor de a cădea una peste alta, de a se intersecta haotic și de a nu mai păstra „distanța reglementară“ între ele. Una peste alta, ceea ce vreau să spun este că mai pot să scriu, de mînă, cînd și cînd, aproape inteligibil.
Ceea ce, zic, nu-i puțin lucru în zilele noastre. Desigur, exagerez voit. Dar voluptatea scrisului de mînă s-a cam pierdut, puțini mai iau chiar notițe așa, destui își fac însemnările pe telefon sau laptop și își scriu cursurile tot acolo. Ca să nu mai vorbim de prezentările, lucrările ori romanele vieții lor... Scrisul de mînă, pe cîte un carnețel părfuit, cu colțurile îndoite, ușor pătat de cafea pe copertă și îndesat în fundul unui rucsac e un soi de lux poetic. Așa cum în Fahrenheit 451 devenise conversația: oamenii de acolo făceau eforturi să poarte o conversație, să-și răspundă unul altuia. Așa, și o notă de genul „1 pachet de unt, 1 cafea, hîrtie igienică, 2 bureți de vase și o bere“ poate fi un eveniment. Ca să nu mai vorbim de mesaje complexe, de genul: „Pisi, am plecat la piață. Iau cartofi, ceapă verde şi telemea. Mă întorc în 30 min. Te iubesc.“ – lipite pe frigider. Acum mai curînd îi trimiți lui Pisi un SMS.
Cît despre scrijelitul, sistematic, într-un caiet, pe vremuri chinezesc, cu coperți de mătase, de preferință roz sau portocaliu, despre cîte-n lună și-n stele, dar în mod special despre sentimente, nu știu în ce măsură mai poate fi vorba. Da, mă refeream la jurnalul, zis secret, al mai oricărei fete care se respecta și care se credea Prințesă. Scrijelitul prin colțuri umbroase, repede, cu pixul imperfect care te mînjea pe degete – ca să nu pierzi momentul în care el ți-a aruncat o posibilă privire, ori în care l-ai sunat (pe telefonul cu disc), i-ai auzit vocea și apoi ai închis, cu inima bubuindu-ți. Sau, atunci cînd, lucrurile nelegîndu-se de nici o culoare, în același caiet, prin aceleași colțuri te aplecai și-ți vărsai pe hîrtie dezamăgirile, eventual începînd, încurajator și implicat, cu „Dragă jurnalule“.
Acum pînă și eu, cînd am avut ceva de scris, am scris pe laptop. Chestii de jurnal inclusiv. Pînă la un punct. Cînd, întîmplîndu-mi-se prea multe lucruri greu de dus într-o perioadă, care pur și simplu răbufneau, laptopul, brusc, n-a mai făcut față șuvoiului. Tastatura lui și literele negre și egale, fie ele Times New Roman sau Calibri, n-au mai corespuns, brusc, stărilor prea tumultuoase. Și atunci s-a întîmplat un mic miracol de budoar: m-am dus la librărie și mi-am căutat un caiet. Adecvat.
La librărie, ochii mi-au picat aproape instantaneu pe un caiet tot roz, dar nu din mătase. Din carton strălucitor cu litere în relief. Era un caiet pentru prințese. (Da, știu, a venit un pic prea tîrziu.) Și totuși, l-am luat (și am descoperit că nu era ieftin, pentru că avea poze și inserturi din povești pe pagini). Caietul vădit kitsch a avut un efect miraculos asupra mea: am reînceput să scriu de mînă, pagini întregi. Desigur, nici vorbă de caligrafia de altădată. La început, literele aveau ascuțimi și neregularități nefirești. Cu timpul, însă, și-au reintrat într-un tipar inteligibil. Și paginile au început să curgă...
Apoi, scrisul de mînă a revenit în toate cele. Pot, iarăși, nota, de mînă, numere de telefon și nume, într-o agendă. Pot face liste de cumpărături, utile ori inutile, la sfîrșitul cărora desenez chiar și cîte o inimioară. Pot scrie programul zilei, imaginar sau real, cu orele strict precizate. Ba chiar și rețete ori rugăciuni. Toate de mînă.
Așa cum mama mea o făcea mereu, cu conștiinciozitate. Mereu avea cîte un caiet interminabil prin gențile ei înspăimîntător de cuprinzătoare, pe care nota tot, cu rigoarea unei veșnice șefe de promoție: restaurante din străinătate unde ar fi vrut să mergem, nume de creme și parfumuri; cărți ezoterice și romane premiate; medicamente; instalatori și electricieni. Dar și bunicul meu, în casa căruia am găsit un caiet ordonat, în care își nota, zilnic, bolile. Cu simptome exacte, pe zile. N-aș fi ghicit asta despre neînfricatul meu bunic, eu, o veșnică (și, momentan, oarecum reprimată) ipohondră.
Ideea e că gesturile și ritualurile de altădată nu sînt complet pierdute. Pot fi reactualizate, practic oricînd, în momentele cînd avem o nevoie reală de ele și de o plonjare în trecut.
