Maria IORDĂNESCU

Cum spuneam, reflectez.

Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.

Pînă la urmă, e mai înțelept să-ți trăiești vacanța cu simpla exigență a unui răgaz.

Revenind la poveștile de la începutul articolului: sigur, nu e obligatoriu ca fetița actriței să vadă filmele sau să citească poveștile cu pricina.

E timpul relativizării? Al nesupunerii față de „dat”, față de „tradiție”, față de normă? OK, dar e timpul să punem și ceva în loc.

E dificil de trasat o linie clară, care să contureze fără echivoc ce e un răsfăț și de care parte, a binelui sau a răului, e: dacă e capriciu sau dorință, ori plăcere, moft, răzgîială, alint, toană (toate legitime sau nu, verosimile sau nu, realizabile sau nu).

Poate asta le-a lipsit tuturora: un moment de răgaz retrospectiv.

About time, film britanic din 2013, regizat de Richard Curtis, cu Domhnall Gleeson, Rachel McAdams și Bill Nighy în rolurile principale.

Lazzaro are încredere în cuvînt și în oameni. Iar lumea lui, așa cum o vede el, fără alb și negru, fără îndoieli și fără gînduri ascunse, este o lume care ne-a fost dăruită cîndva, dar pe care am pierdut-o.

Este povestea a doi oameni pentru care emigrarea nu a fost o opțiune, printre multe altele, pentru un trai mai bun, ci o soluție de supraviețuire.

Copilăria, singurul timp senin din biografia lui, devine proprietatea mamei.

Bucuria unei întîlniri scurte, pentru totdeauna.

În Londra anilor ’60, două prietene de 17 ani privesc cu ochi tineri și neexperimentați lumea din jur, aflată în plină transformare.

Omenirea întreagă consimte la indiscreția și agresiunea Internetului și a digitalizării.

Filmul este despre credință și testul ei de rezistență în fața răului, și cu atît mai mult, a răului făcut în numele ei.

E povestea izolării de lume a unui veteran de război și a fiicei lui adolescente.

Să știi că nu știi e un prim pas spre înțelepciune.

Internetul, depozitar al experiențelor umane, îți oferă răspunsuri, sfaturi, informații, mai bune sau mai rele, după chipul și asemănarea lumii.

În preajma bunicilor, timpul se oprește în loc, iar nevoile și dorințele se împlinesc acum și aici.

S-ar putea ca lumea de după pandemie să fie sastisită de emoticoane, de postări revărsate pe forumuri sau rețele de socializare, de munca de acasă.

Îi datorez, așadar, editurii primele frînturi din chipul adevărat al țării în care m-am născut. Un dar amar, îmbogățit însă în timp cu frînturi de biografii excepționale, povești incredibile despre curaj și rezistență, jurnale tămăduitoare.

Știu rețeta perfectă prin care poți face un copil să citească. Am experimentat-o pe pielea mea. Am crescut cu ea.

Mi-am imaginat că, la ceva vreme după venirea guvernului liberal la putere, Ministerul Educației va găsi răgazul să reflecteze asupra problemelor din propria ogradă, să analizeze date, informații, statistici sau, dimpotrivă, să vină degrabă cu o strategie pregătită în atîta amar de vreme cît a stat în opoziție

Povestea revoluției și a anilor din jurul ei este o poveste care ne privește pe toți: este povestea care nouă, generațiilor vechi, ne-a construit biografia, iar lor, generațiilor tinere, le poate dărui rădăcini.

Într-unul dintre cele mai bune interviuri acordate de Gheorghe Hagi presei, cel realizat de PRO TV și difuzat pe 1 Decembrie, sportivul e întrebat care este, în opinia lui, calitatea cea mai de preț a unui lider. Fără să stea prea mult pe gînduri, Hagi răspunde: „generozitatea“.

WhatsApp-ul este un suport virtual al dialogurilor, care mizează pe comunicare rapidă, funcțională, spontană. Nu e un loc al reflecțiilor, al răgazului în fața informațiilor sau a afirmațiilor, al opiniilor diverse formulate cu maldăre de argumente. Nu e un loc al dezbaterilor, ci al afectelor, al impulsivității, al eficienței maxime, uneori în defavoarea logicii sau a rațiunii. Pe WhatsApp, întîi scrii și apoi gîndești.

Smart working, tele-working, agile-work, work-life balance, gamification sînt concepte care revigorează obrajii activităților profesionale moderne. Munca de zi cu zi, cu program, birou, ore fixe, colegi, ierarhii, bresle, așa cum le știam pînă acum, este modelată, cu viteză amețitoare, după un „design“ cu contururi din ce în ce mai mobile, mai nuanțate, mai flexibile, mai străvezii. Slujba, așa cum apare prezentată pe site-urile de recrutare, pare mai curînd un pachet vîndut de o agenție de turi

Am auzit de curînd o tînără, foarte tînără prietenă declarînd, cu tonul cuiva care dezvăluie, oarecum plictisit, un adevăr universal, unui nou-născut în era comunicării fără bariere: „Facebook-ul este pentru bătrîni, Instagram-ul este la modă,

Personaje principale sînt doi puști, Ellis și Neckbone, bine echipați pentru traiul într-un sătuc plutitor de pe malurile fluviului: știu să navigheze cu o barcă cu motor sau să conducă o motoretă prăpădită, vînd pește direct din lăzile fri

Adulții din jurul lui Florin – educatori, psihologi, asistenți sociali – trebuiau să decidă dacă îi spun sau nu adevărul. Evident, alegerea morală ar fi fost aceea de a-l pune pe Florin față în față cu fragmentul lipsă din biografia lui: să îi spună, cu

„Este o emisiune tip vlog, în care veți afla felii din viața Ioanei Voicu. «Totul este natural, fără regie, de la ritualul de frumuseţe de dimineaţă sau exerciţiile de gimnastică pînă la mersul la restaurant, shopping sau momente pline de umor», potrivit Ioanei Voicu.

Despre Eroii nu au vîrstă, citez din prezentarea făcută tot de site-ul televiziunii naționale: „…e un serial de televiziune pentru copii, realizat în 1984, cu scopul de a face «educaţie patriotică» şi portretizînd un grup de tineri care sabotează maşi

Breasla profesorilor rareori reușește să-și pună în valoare, să-și mediatizeze oamenii cei mai buni. Să le dea contur clar în paginile de ziar, în emisiunile televizate, în revistele de spe

Doamna Ecaterina Andronescu ar fi trebuit demisă de mult. Căci educația așază oameni potriviți la locul potrivit, empatici, responsabili, cu știință de carte și de meserie, cu atenție la nevoile celor din jur. Educația naște anticorpi la prostie, neglijență, lichelism, corupție, indiferență, incompetență. Protejează instituțiile esențiale, vitale ale statului de virușii ucigători ai treburilor făcute de mîntuială, ai aflatului în treabă sau alături de ea, ai meseriei făcute cu indiferență sau ti

Nu îi sînt nimănui de folos lungile „reportaje de la fața locului“ în care oamenilor amărîți li se pun întrebări stupide („Ce simțiți?“, „Cine credeți că e de vină?“, „Cum credeți că ar fi trebuit să intervină poliția?“, „Vă mai simțiți protejat în țara dumne

Profesorul nu are nici o vină, nici juridică, nici morală. Dar este dat afară din colegiu și pleacă încărcat de poveri, îndoieli, întrebări, ca unul care lasă în urmă tineri marcați de moartea

Sigur, privit azi, felul acelor ani de a face umor pare candid, cu totul nespectaculos, o joacă de copii cu peruci, costume și decoruri fanate. Dar, repet, publicul larg se amuza.

La sfîrșitul anilor ’80, cu vreo doi ani înainte de Revoluție, am pierdut o carte valoroasă pentru mine: Tudor Ceaur Alcaz, de Ionel Teodoreanu. Era importantă nu atît prin valoarea artistică, cît prin cea dată de „înscrierea“ ei în inventarul interdicției: ultima ediție apărută oficial era de prin anii ’40, iar alta era cu neputință să mai fie publicată, dat fiind că nu era pe placul cenzurii comuniste. Așa că ceea ce pierdusem părea atunci, în anii aceia vechi și urîți, pierdut pe veci.

Cazul este arhicunoscut: un copil de un an, abandonat de familie, este preluat în sistemul de protecție al statului și dat în grijă unui asistent maternal. După șapte ani copilul este adoptat, cu acte în regulă, dar în circumstanțe în neregulă, de o familie. Sînt prezentate fără răgaz, fără opreliști, de zeci-sute de ori, imagini alarmante de intervenție în forță a „autorităților“, proteste și lungi interviuri acuzatoare ale adulților din numeroasele tabere născute ad-hoc. Asistăm la un ș

„Cine îmi poate face o poezie despre doamna profesoară de matematică, fără înjurături sau jigniri, o respect și vreau să io (sic!) prezint!“

Pe scena liceului sau pe bulevard, în plină muncă patriotică de strîns frunzele uscate, ne făceam curaj imaginîndu-ne anii de adulți fără compromisuri, fără frică și fără bătrînețe: „Cine-o să-și lepede inima-n colb / Insuportabil de mare povară? / (…) Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!“

M-am hotărît, deci, să scriu despre povești sau biografii cu happy-end. Despre modele verosimile, despre personaje care au făcut minuni pămîntești, la scară umană, pentru cei mulți sau puțini din preajma lor. Dei

Dincolo de rețetele despre fermitate, educație, sfaturi eficiente, ceea ce va rămîne cu adevărat formator va fi felul în care se configurează timpul și biografia adultului și a copilului în afara îngrijorărilor, a temerilor și nedumeririlor. „Îi spun de zeci de ori să își facă patul!“, îmi zice cu obidă în glas părintele. Îl rog să descrie întreg ritualul: cum îl roagă, cum nu primește răspunsul așteptat, cum îi explică de ce, cum îi arată pentru a mia oară ce are de făcut etc. Și m

Eu cred că tinerii din ziua de azi nu sînt nici mai inteligenți, nici mai maturi, nici mai vigilenți cu drepturile lor decît erau cei din ziua de ieri. Sînt tinerii vremurilor lor: cu acces la informații și la mijloace care să le facă auzită vocea, cu modele de rev

Te întrebi: de ce acești profesori sînt speciali? Cum de lor le reușește ceea ce zecilor de așa-zise reforme ale educației, zecilor de miniștri ai Învățămîntului nu le-a reușit, și anume să le stîrnească copiilor curiozități, întrebări, interes pent

Printre concurenți sînt mulți copii. Foarte înzestrați și curajoși: un grup de instrumentiști format din copii cu deficiențe de vedere, o tînără de cincisprezece ani care, pentru a-și împlini visul de a deveni balerină, a preferat să-i fie amputat piciorul afectat de cancer osos și înlocuit cu proteză, decît să-i fie imobilizat de bucăți de metal...

Tehnica se numește „parenting-ul conștient“ (!) și este descrisă astfel de cei care au inventat-o, doi profesori de la Universitatea din Massachusetts: „starea de atenție conștientă (mindfulness) este sinonimă pentru starea de conștientizare (

Mi-e greu să cred în utilitatea unor concursuri școlare al căror scop ar fi acela de a-l premia pe cel mai bun intepret al lui Hitler sau al lui Stalin. Al lui Franz Țandără ori al lui Alexandru Nicolschi.

Educating Rita, film britanic din 1983, cu Michael Caine și Julie Walters în rolurile principale. El, un profesor de literatură măcinat de alcool, resemnare, eșec conjugal și vocație de scriitor ratată. Ea, o tînără coafeză îngrozită de imaginea unui destin înghesuit între străd

Învățămîntul a ajuns în halul în care se află astăzi nu numai din cauza miniștrilor, a guvernării, a corupției. Ci și din cauza resemnării în fața lor. Din cauza celor buni care cedează în fața nedreptății și a imposturii. Emisiunea de la televizor