Despre răsfăț, cu tandrețe
E dificil de trasat o linie clară, care să contureze fără echivoc ce e un răsfăț și de care parte, a binelui sau a răului, e: dacă e capriciu sau dorință, ori plăcere, moft, răzgîială, alint, toană (toate legitime sau nu, verosimile sau nu, realizabile sau nu). Așa că nu m-aș grăbi să înfierez cu mînie proletară răsfățarea copiilor, dar nici s-o ridic la rang de virtute parentală. Mai adaug, pentru a explica mai bine această indecizie, încă două premise. În literatura de „specialitate” de pe Internet am găsit că ceea ce în lumea copiilor este total inacceptabil – iată, spre exemplificare, cîteva titluri de cărți sau de training-uri: „Copilul răsfățat: 10 greșeli în educația copilului”, „9 semne alarmante că ai un copil răsfațat”, „Cum schimbi un copil răsfățat” (pe unul stoic, probabil, n.m. M.I.) –, pentru lumea adulților, răsfățul devine o piatră rară, un diamant la care normal ar fi să rîvnească tot omul matur care tînjește după o viață echilibrată. Iată, tot spre exemplificare, cîteva invitații la răsfăț culese de pe Internet: răsfață-te cu sushi, spa, săpun, cafea, ciocolată, uleiuri, creme, masaje, licori alcoolice, răsfață-ți pielea, unghiile, părul, picioarele, tălpile, ficatul – da! –, umerii, coloana vertebrală etc. (Cu alte cuvinte, găsești soluții de alint sau de împlinire a unui capriciu pentru fiecare bucățică de corp și pentru orice papilă gustativă, oricît de mofturoasă. Doar să fie de adult.) Sînt și răsfățuri pentru lăbuțele animalelor de companie sau pentru lemnul din casă și din împrejurimi. În fine, a doua premisă de la care pornesc este concluzia pe care am tras-o după ce am întrebat, vorba emisiunii TV, 100 de români din preajma mea care sînt momentele de răsfăț din copilărie (n-au fost chiar 100, mai puțini, dar suficienți cît să-mi fac o idee). Mă așteptam să fie lucruri scumpe, gesturi eroice, întîmplări fantastice. În loc de asta, am aflat că amintirile cele mai scumpe în materie de răsfăț sînt lucruri simple, fără fasoane, un șerbet de trandafiri adus de la zeci de kilometri depărtare, o zi întreagă petrecută la joacă fără restricții și fără program de somn sau de hrană, cireșe culese de bunici, corturi improvizate de fratele mai mare, plăcinte cu mere făcute la ore nerezonabile de un adult obosit, somnul de după-amiază petrecut în balcon, pe o saltea de plastic, și nu în pat, două înghețate mîncate una după alta, gogoși la orice oră din zi și din noapte, mirosul de apret sau de balsam al cearșafurilor, hainele culese din locuri stranii etc. Și, printre ele, un zîmbet, în mijlocul supărării celei mai mari, o mîngîiere pe un obraz înfuriat, o strîngere în brațe după o absență de două-trei ore, nu mai mult.
De aceea, propun pe tema anunțată cîteva puncte de reflecție, și nu sentințe definitive. Mai întîi, aș porni de la un fapt evident, anume acela că răsfățul se referă la împlinirea unei dorințe, nu a unei nevoi. Nu îți răsfeți copilul dacă îi pui un acoperiș deasupra capului, dacă îl hrănești sau dacă îi oferi o școală bună sau un cămin sigur, în care să se simtă protejat. Ci dacă îi oferi ceea ce e dincolo de nevoi, limite, reguli, posibilități, rezonabilitate. Iar aici, ar fi de precizat două lucruri importante, cred eu: mai întîi, că dorințele copiilor pornesc dintr-un impuls simplu, firesc: obiectul, gestul, întîmplarea, imaginea care i-au produs bucurie să se permanentizeze. Iar al doilea lucru: dorințele copiilor sînt simple, în fond, și comune, sau cel puțin încep prin a fi așa, vor a treizecea mașinuță, încă o jumătate de oră de desene animate, încă trei prăjituri etc. Riscul este ca, păstrînd aceste date, răsfățul să uniformizeze: te vei adresa, cu gestul tău de alint, unei imagini universale, standard, nu unui chip cu trăsături cît se poate de particulare. Răsfățul prin care vrei să definești relația dintre tine și copilul tău va fi unul șablon. Or, răsfățul este un moment intim, cît se poate de special între părinte și copil, acela prin care toate negocierile, regulile, contractele se duc pe apa sîmbetei pentru un scop mult mai înalt: acela de a-i arăta copilului tău că îl știi, îl simți, îl cunoști, îi știi clipele în care i-ar prinde bine un moment excepțional, în afara regulilor de parenting, și i-l oferi „personalizat”. Ce sens ar avea să „cheltuiești” un astfel de moment pe o păpușă în plus, pe lîngă celelalte zece pe care le are, cînd știi bine că va renunța la ea imediat ce va avea alta? Important este ca răsfățul să lase o amprentă afectivă. Și asta se poate realiza dacă dorințele copilului se rafinează, dacă încep să capete culorile proprii și dacă răspunsul îi este adresat lui și nu tuturor copiilor din lumea întreagă care își doresc păpuși. Este pasionat de mașini? Are sens să îi cumpăr zece, poate douăzeci. Dar a douăzeci și una este inutilă. Poate încerc să îi cumpăr piesele unei mașini pe care să o asambleze singur. Poate că mă decid să pierd o jumătate de duminică să repar împreună cu el oglinda retrovizoare de la mașina familiei.
Mai apoi, răsfățul are sens, este definit ca atare dacă este un moment bine conturat. Unic în felul în care este „livrat”. Ca să poată fi savurat ca atare. Ca să capete profunzime, culori intense, bucurii memorabile. Altfel, petrecut la tot pasul, în tot timpul, va deveni drog. Va deveni falsă nevoie, așa cum devin false nevoi alimentația regulată cu sushi sau spa-ul pentru unghii.
Ar mai fi de spus încă un lucru: evoluția copilului, dezvoltarea lui, pornește în absența obiectului dorit. Ce splendoare este drumul pînă la bicicleta nouă pe care și-o dorește, cîte răscruci, cîte opțiuni, cîtă reflecție este în dorința de a ajunge la obiectiv! Negocieri, alternativă, improvizații, eforturi proprii, întrebări, visări cu ochii larg deschiși, toate vor intensifica bucuria cînd o va obține și vor contura mai bine resursele copilului. Este momentul în care îl pui față în față cu ceea ce va întîlni deseori în anii următori: cu iritarea, nemulțumirea, răspunsurile amînate, frustrarea. Momentul în care este contrariat. Și în care îi dai instrumente cu care să îl depășească. Știu, veți spune, dar asta nu mai e răsfăț. La prima vedere, așa este, dar nu scrie nicăieri că răsfățul este obținut doar prin eforturile altora. În fond, ca adult, va munci un an întreg pentru un concediu all-inclusive sau pentru un masaj cu roci fierbinți.
Am în minte, cînd vorbesc despre toate acestea, copilul cu cea mai fericită copilărie: Ion Creangă. Și mă gîndesc la amintirile lui cele mai puternice, din Moldova săracă a secolului al XIX-lea: răsfățul și iubirea erau protecție, iertare, îngăduință, încredere nemăsurată în părinți, în reguli încălcate și mai apoi oblojite, în loc și timp de joacă, de năzbîtii, dar mai ales de bucurii construite din resurse proprii. Și dacă mă gîndesc la ceea ce a făcut Creangă cu copilăria lui fericită, întorcînd-o înmiit zecilor de mii de copii care i-au citit abecedarul și poveștile, mă gîndesc că, de fapt, singura noimă pe care ar trebui să o aibă răsfățul, pentru adulți și copii, este generozitatea. Ți se îndeplinește o dorință? Atunci e musai să înveți din asta, din bucuria pe care o simți, cum să îndeplinești dorințele celor pe care îi iubești. Cum să îi răsfeți.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: wikimedia commons
