Versuri pe de rost
În anii de liceu ne simțeam adesea însoțiți de poeți și de poeziile lor. Biografiile noastre de adolescenți, colorate divers și intens, se așezau cuminți sub semnul unui vers din Eminescu, „Nichita“ (numele de familie era de prisos), Arghezi, Labiș, Ion Barbu sau Blaga. Aveam pentru fiecare secvență de viață, de zi cu zi sau excepțională, un citat potrivit pe care îl îngînam, oftînd sau zîmbind, iar citatul devenea un soi de cod secret sau o explicație în plus, o notă de subsol care ar fi putut traduce mai bine o emoție, un gînd, o amintire proprie, destăinuite în lungi dialoguri pe bulevardul cu castani al orașului.
Porneam la drum, cu sufletul „nemîngîiet“, fie că era drumul către un examen afurisit, către o unică și mare iubire sau către casă, cu o notă proastă în carnet. Așteptam cu sufletul la gură rezultatele la extemporal sau un semn de prietenie, ori veștile de după ședința cu părinții, șoptind fără speranță „mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodată?“
Coboram treptele liceului, (evident, „Liceu, – cimitir / Al tinereţii mele – / Pedanţi profesori / Şi examene grele…“) și urcam scările blocurilor în care locuiam, la ore fixe impuse de adulți, vociferînd cu obidă: „Pietre-n cale, mereu pietre. / Nime-n beznă nu mă-ndreaptă. / Pîn’ la tine nici o piatră / Nu mai vrea să-mi fie treaptă.“
Priveam uneori cu spaimă viitorul, și necunoscutul, și transformările, și tatonam cartea blazării precoce, îngînînd resemnați: „Și totuși, asta rămîne cel mai important / că nu te mai poți întoarce / pentru că te-au întors alții / mereu alții și alții și alții / încît «tu» nu îl mai recunoaște pe «tu» / și trec unul pe lîngă altul, amestecîndu-se cu alții…“
O iubire perfectă sfîrșită prost, din romane sau din pauzele școlare, avea întotdeauna o explicație simplă, definitivă, subînțeleasă: „(…) Căci
visul mîngîios / A trebuit să piară… Prea, prea era frumos / Cu-amor atît de fără de margini și de-nalt / Nu se cădea să ție un om la celălalt. / Prea nu aveam în lume nici sfînt, nici Dumnezeu / prea ne uitasem astfel de tot și tu și eu. / Cereasca fericire nu se putea să țină, / Nu se cădea s-o aibă o mînă de țărînă, / În lumea de mizerii și lacrimi nu e loc / Pentru atîta milă și pentru atît noroc…“
La echinocții, cînd nu ne era foarte clar cine va cîștiga bătălia, ziua sau noaptea, cînd drumurile păreau neclare și emoțiile fără vlagă, credeam că ne este foarte clar „ce a vrut să spună poetul“: „N-ai să vii și n-ai să morți / N-ai să șapte între sorți / N-ai să iarnă, primăvară / N-ai să doamnă, domnișoară“.
Pe scena liceului sau pe bulevard, în plină muncă patriotică de strîns frunzele uscate, ne făceam curaj imaginîndu-ne anii de adulți fără compromisuri, fără frică și fără bătrînețe: „Cine-o să-și lepede inima-n colb / Insuportabil de mare povară? / (…) Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!“
Învățaserăm pe de rost și oleacă de deznădejde. De vorbe prefăcute și de regrete fără rost: „Vezi? / Ieșiși la un descîntec; / Iarna ți-a mușcat din pîntec… / Ai pornit spre lunci și crîng, / Dar porniși cu cornul stîng, / Melc nătîng / Melc nătîng!“
Din cînd în cînd, neștiuți de nimeni, spuneam în gînd: „Sînt, Doamne, prejmuit ca o grădină, / În care paște un mînz“, iar neliniștile căpătau contur clar cînd erau însoțite de versurile: „Tresar prin somn și mi se pare / Că n-am tras podul de la mal“.
Așa, luată repede la întrebări, n-aș ști să spun la ce ne-a folosit: cu o singură excepție notabilă, nici unul dintre liceenii de atunci n-am făcut carieră în lumea literară. Sîntem, acum, la treizeci de ani distanță, învățători, profesori, psihologi, ingineri, judecători, jurnaliști. Fie mai puțin decît ne doream, fie mai mult decît speram. Dar din biografiile noastre, din amintirile noastre private, fac parte Blaga, Arghezi, Eminescu, Ion Barbu, Bacovia. Ceea ce nu e, cred, puțin lucru. Recomand colegial asemenea „însoțiri“ și generațiilor de după noi…
Maria Iordănescu este psiholog.
