Ca și cum ai fi îndrăgostit

Like Someone in Love, din 2012, film franco-japonez, regizat de Abbas Kiarostami, cu Rin Takanashi, Tadashi Okuno și Ryo Kase în rolurile principale. Akiko, studentă la sociologie, lucrează noaptea ca prostituată într-o rețea din Tokyo. În seara în care trebuia să se întîlnească cu bunica ei venită special în oraș ca să o vadă, tînăra este trimisă de patronul ei la un client cu care acesta pare să aibă o relație cu totul specială. E vorba de Takashi, un bătrîn, fost profesor de sociologie, care, altfel, își ocupă timpul cu traduceri și conferințe. Akiko are însă și un iubit, Noriaki, un tînăr care lucrează la un atelier de reparații de mașini și care, deși nu știe de ce iubita lui este foarte ocupată în unele nopți, încearcă din răsputeri să o țină sub control. Avem, așadar, trei „roluri” (mai curînd decît trei biografii) care se intersectează, dramatic, pe parcursul a trei zile, transformînd această intersecție în destin: cu minciuni, sincerități secvențiale, bună-credință, dorința de a repara greșeli din trecut, violență. Trei roluri preluate întîmplător, pe termen scurt: bătrînul profesor este un client al rețelei de escorte, dar singurul serviciu pe care și-l dorește este acela de a petrece o seară cu dialog, vin și supă de creveți în compania unei tinere femei frumoase. Asumă, mai apoi, în fața tînărului iubit, rolul de bunic protector al lui Akiko. Akiko, la rîndul ei, asumă pe rînd rolul de prostituată, dar și de studentă la sociologie, pentru nici unul din aceste roluri neavînd o aptitudine evidentă: nu știe să mintă „eficace”, spune replici din arsenalul seducției fără pic de convingere, examenele la facultate sînt departe de a putea fi socotite succese. Noriaki se prezintă „bunicului” ca viitor soț, fără ca logodnica lui să își fi dat acordul vreodată pentru a intra în scenariul construit de el. Toți trei își „interpretează” rolurile, benigne, de altfel, convinși fiind ori că le joacă pe cont propriu, fără să afecteze biografiile celorlalți, ori că, dacă se va întîmpla asta, efectul va fi unul benefic. Își joacă rolurile cu candoare, cu bună-credință, fără să evalueze consecințele, fără să ia în calcul alte opțiuni posibile, fără să aibă habar că sînt aproape, foarte aproape de linia unui „definitivat”, dincolo de care nu se mai poate schimba nimic.

Felul în care filmul relatează frînturile de biografie ale personajelor este cu adevărat emoționant: sînt personaje comune, ca vecinul de bloc, colega de bancă sau de serviciu, profesorul pe care îl vezi o dată pe săptămînă, pe scurt, anonimi pe care doar o moarte violentă, absurdă, inutilă i-ar putea ridica la rang de personaje excepționale. În casa profesorului, tînăra pierdută în orașul amețitor, departe de oricine ar putea depune mărturie despre biografia ei de dinainte de alegerile proaste pe care le-a făcut, încearcă să își compună un chip, găsind asemănări neverosimile între ea și fețele din fotografiile de familie ale „clientului” ei. În fața tînărului iubit posesiv, agresiv, necopt, bătrînul își recompune, la rîndul lui, chipul de mult pierdut al bărbatului protector, care poartă responsabilitatea celor pe care i-a adus în propria viață, fără precauție, fără strategii. Noriaki, intimidat și iritat de misterul care învăluie nopțile iubitei lui, dar și de autoritatea „bunicului”, își asumă decizii pe care nu are nici maturitatea, nici puterea să le înscrie într-un scenariu benefic, verosimil pentru toți cei implicați.

Cind Akiko se întoarce de la examenul de sociologie, profesorul o roagă să îi povestească ce a scris, ca să îi dea posibilitatea să se verifice. „Iʼd rather not know all the mistakes Iʼve made. Iʼm depressed enough as it is”, răspunde tînăra („Mai bine să nu știu unde am greșit, sînt și așa destul de deprimată”). Și-ți spui atunci că poate asta le-a lipsit tuturora: un moment de răgaz retrospectiv. O clipă de atenție la felul în care se modifică imaginea din preajma lor, cu fiecare alegere făcută. O scurtă încercare de a privi lucrurile și prin ochii celuilalt. Și-au jucat rolurile pe pilot automat, fiecare cum s-a priceput, din dorința de a se salva, de a supraviețui, din teama de singurătate sau de eșec. „Îndrăgostiți”, dar „ca și cum” ar fi fost îndrăgostiți...

Maria Iordănescu este psiholog.