A treia fiică a anului
„Nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decît un deal împădurit, toamna, cînd totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilației, vara, a unei omogene deplinătăți, iarna – a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întîlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare.” (Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani)
Cu vreo trei primăveri în urmă, mărturiseam că sfatul de a mă bucura de lucruri mărunte – frunza, soarele, cîmpul cu maci, adierea de vînt și toate cele cuprinse în listele „inspiraționale” – nu se prinde de mine. Nu știu și nu pot, spuneam pe Facebook, să mă las confiscată de bucurii mici, copleșită de ele; le prefer în varianta discretă, neexuberantă, așezată, să mă însoțească, nu să mă ocupe frenetic. Pe scurt, nu mă extaziez în fața unui fluture intens colorat, dar îl percep cu coada ochiului și e de ajuns ca să simt adierea firescului. Așa cred și acum, mai tot timpul anului, primăvara, cînd îmi pierd conturul în exaltarea naturii, vara și iarna, cînd temperaturile extreme îmi ocupă tot timpul cu strategii de apărare și-n toate astea n-au loc bucuriile mici. Dar toamna, toamna e altceva.
Toamna, toamna lungă, blîndă și generoasă, ca aceea care tocmai trece, bucuriile mărunte au răgaz să intre în ritual. La vreme de toamnă îmi recapăt chipul și conturul, în culorile blînde și răcoarea tandră, și am timp, și inimă, și memorie berechet cît să îngîn și să privesc toate amintirile legate de anotimpul în care mă simt acasă: amintiri lirice, cinematografice, gastronomice, muzicale, literare, agronomice, școlare. Chipuri de copii printre ghiozdane și flori, zacuști și gogoșari în sos de muștar, piețele pline ochi, „September, morning, / Still can make me feel that way” cu Neil Diamond, „Try to Remember the kind of September / When love was an ember about to billow” cu Belafonte și Mouskouri, frunzele galbene și umede care înmoaie pasul grăbit, caietele învelite în coală albastră, cu etichetă albă, pantofii negri cu baretă, „niciodată toamna nu fu mai frumoasă...” (Arghezi), New York-ul în filmele lui Scorsese sau ale lui Woody Allen, Toscana în ghidurile de călătorii și Iașiul cald al toamnei, „It was night in the lonesome October / Of my most immemorial year...“ (Poe), practica agricolă din ’83, cînd descărcam – din silozuri? în silozuri? –, cu mîinile înghețate, cocenii, și bulevardul cu castani de pe care curățam, inutil, frunzele, Dean Martin și țigara aprinsă pe scenă, prietenii regăsiți la început de școală și cei pe care nu i-am mai regăsit niciodată, drumul lui Jeanne Moreau prin noaptea friguroasă și orașul indiferent, însoțită de muzica și trompeta lui Miles Davis, în Ascenseur pour l’échafaud, drumul de la Miercurea Ciuc la Odorheiul Secuiesc prin culorile arămii ale pădurilor, „tresar prin somn și mi se pare / că n-am tras podul de la mal”, peronul pe care cîntă Agnetha, în amurg de toamnă, „The Day Before you Came”, apoi „Les feuilles mortes, toi tu m’aimais, et je t’aimais”, frisonul uimit în fața primei dimineți reci, „cri, cri, cri, toamnă gri”, parcuri din care se ivesc, melancolic, primele bănci sau cărări goale, frunzele și stropii de ploaie din desenele animate (vechi) ale lui Disney sau „The Garden of Saint Paul’s Hospital Leaf-Fall” (Van Gogh), felul în care oamenii din stațiile de autobuz părăsesc umbra, devenită rece, și caută locurile încălzite de soare, Tom Waits – „You’ve got to take me home, you silly girl”, găluștele cu prune și diminețile tîrzii, abecedarul: „Nici una dintre voi nu mă întrece în frumusețe, nici în bogăție, spune a treia fiică a anului, toamna. Nu vedeți că peste tot pe unde trec, pămîntul îmi dăruiește rodul?”, mirosul de vinete coapte pe plită, ultimele imagini din Les Quatre Cents Coups, cu Antoine înfricoșat în fața mării vineții, Totò și Malafemmena. Pe toate le las să mă locuiască, să mă ajute să conviețuiesc cu ploile reci și ceața.
Toamna foșnesc cărțile, frunzăresc YouTube-ul, cercetez colecția de DVD-uri cu filme. Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic, o revăd pe Valeria Seciu în Vocea umană (Cocteau) sau în Cehov ori pe Claude Rich și pe Marina Vlady în Steaua fără nume și caut, fără succes, înregistrarea unei piese vechi, uitate, „Acolo, departe...” de Mircea Ștefănescu. Căci melancoliile de toamnă nu pustiesc, nu împovărează, dimpotrivă, adună ce s-a risipit peste an, peste ani, amintiri, emoții, gînduri, bucurii, ca proviziile în cămară, ca să știi că, la o adică, ai de unde să cheltuiești pe noi emoții, amintiri, gînduri.
Vine iarna. A venit, deja. Știu, fiindcă deja aștept toamna viitoare.
Maria Iordănescu este psiholog.
