Leave no Trace (Nu lăsa nici o urmă). Film american, din 2018, regizat de Debra Granik, cu Ben Foster și foarte tînăra și talentata Thomasin McKenzie, în rolurile principale. E povestea izolării de lume a unui veteran de război și a fiicei lui adolescente. Scenariul pornește de la o biografie reală.

Will, întors de pe frontul din Irak, trăiește împreună cu fiica sa, Tom, într-o pădure din Oregon. Războiul a lăsat urme adînci: pentru Will, oamenii, familia, instituțiile, viața normală, lumea întreagă înseamnă dușmanul de care trebuie să se ferească și de care trebuie să-și țină departe copilul. Din felul în care este orînduit traiul celor doi în pădure se înțelege că izolarea durează de ani buni: fiică și tată cunosc bine fiecare drum, fiecare luminiș, fiecare loc în care se pot adăposti, au ascunzători și unelte, au strategii de retragere din fața „amenințărilor” (turiști, polițiști sau alți veterani de război care-și duc viața în afara lumii civilizate) și, cel mai important, sînt în orice moment pregătiți să lase totul în urmă, să-și adune strictul necesar într-un rucsac și să o pornească spre alte păduri „libere”.

Tatăl își iubește mult fiica: o învață carte și tehnici de apărare în sălbăticie, o protejează, atît cît poate, de ploi și frig, o hrănește, o învață să găsească singură resurse pentru supraviețuire. Și chiar încearcă, de dragul ei, dar pentru puțin timp, să ducă o viață normală într-o comunitate primitoare. Eșuează și își obligă fata, de acum obosită de fugă și de nesiguranța zilei de mîine, să își strîngă lucrurile și să pornească, din nou, în pribegie. Cum spuneam, între Will și Tom este o relație normală părinte-copil: încredere, atașament, afecțiune, preocupare pentru binele celuilalt. Will are grijă ca din rucsacul lui Tom, din ranița ei de „soldat al pădurii”, să nu lipsească nimic din ce ar avea nevoie pentru supraviețuire: haine, apă, mîncare. În timp, însă, rucsacul devine din ce în ce mai împovărător pentru umerii fetei, deși apa, hrana sau hainele sînt din ce în ce mai puține și din ce în ce mai multe fricile tatălui și deciziile lui în numele binelui amîndurora.

E un caz extrem. Dar filmul te face să reflectezi la „rucsacuri/ranițe” proprii: la cele moștenite și la cele date mai departe, la cele pe care ni le-am luat pe umeri pentru drum și la cele pe care le-am lăsat în urmă căci ne îngreunau pasul, la cele de care alții ne-au despovărat sau de care noi i-am eliberat pe cei dragi. Ești provocat, astfel, să te gîndești la „kit-urile de supraviețuire” ale fiecăruia dintre noi: la cele primite sau la cele construite pentru cei pe care vrem să îi protejăm, la cele adăugate, de-a lungul timpului și al drumului, pe lîngă „strictul necesar”. Frici, greșeli, experiențe nefericite, decizii neinspirate, întîlniri fără noroc, toate amenință să dubleze greutatea regulilor și a instrumentelor de supraviețuire transferate celor pe care îi creștem și îi educăm. Și-mi imaginez că nu este deloc simplu să alegi cu grijă ce pui în rucsac: protecție, nu frici, experiență, nu sentimente de vinovăție, înțelepciune, nu tehnici și scheme livrate gata „mestecate”.

„The same thing thatʼs wrong with you isnʼt wrong with me”, îi spune la un moment dat Tom, adolescenta din păduri, tatălui, într-un moment în care acesta era pregătit să evadeze din nou, dar fata nu voia să mai renunțe la ceea ce i se părea că i se potrivește mai bine: o viață normală, între oameni. Venise deci clipa în care rucsacul și tehnicile de supraviețuire trebuiau reconsiderate, reverificate: căci pe drum se adunaseră lucruri, reguli, decizii devenite nefolositoare sau constrîngătoare, iar „binele amîndurora” nu mai exista. Fata îi cere deci să-și despartă drumurile, iar tatăl acceptă, fiindcă își iubește copilul.

Maria Iordănescu este psiholog.