Războiul care îngheață vieți
Cold War, film polonez din anul 2018, regizor Pawel Pawlikowski, cu actorii Tomasz Kot și Joanna Kulig în rolurile principale. Povestea din film (inspirată de biografii reale, cele ale părinților regizorului) începe în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, în Polonia, ani în care comunismul aduce suferință și restricții în viețile oamenilor, epuizați deja de sărăcie și de teama de moarte. Doi tineri, Wiktor, muzician, și Zula, cîntăreață, încearcă să își găsească rostul și să-și trăiască povestea de iubire printre ruine, amenințările sistemului opresiv, interdicțiile noii puteri, trădările comunității și informatorii care le invadează viața privată. Sînt obligați să compună și să interpreteze spectacole omagiale închinate lui Stalin, să își spioneze prietenii, să își toarne la Securitate iubiți, părinți, vecini. În timpul unui turneu în Estul Europei, Wiktor îi propune Zulei să treacă ilegal frontiera dintre Berlinul de Est și cel de Vest. Zula, însă, nu ajunge la punctul de întîlnire. Wiktor ajunge în Franța. Reușesc să se vadă, scurt, de o parte sau de alta a Cortinei de Fier, în Paris sau în Iugoslavia. În fine, Zula reușește, printr-un mariaj de compromis cu un italian, să ajungă în Occident, alături de iubitul ei. Dar viața de aici, total străină de cea de acasă, într-o limbă și cu obiceiuri cu totul necunoscute, o face pe Zula nefericită. Se reîntoarce în Polonia și, ca să scape de consecințele fugii ei ilegale, se căsătorește cu un membru important al Securității. Wiktor o urmează, dar el este condamnat de autoritățile comuniste la 15 ani de închisoare.
Este povestea a doi oameni pentru care emigrarea nu a fost o opțiune, printre multe altele, pentru un trai mai bun, ci o soluție de supraviețuire: doi oameni obișnuiți, pentru care țara natală devenise iadul. Prețul pentru o viață normală, anonimă în fond, singura pe care și-au dorit-o, ajunsese mult prea mare: gînduri și speranțe schimonosite, profesie și aspirații măcelărite, viață intimă desfășurată în văzul și urechile informatorilor, iar corpurile și talentele lor folosite în spectacole grotești. Wiktor și Zula nu și-ar fi dorit să părăsească Polonia. Cel puțin, nu fugind de ea. Și nici nu au pus ochii pe Occident ca pe un „acasă”, ci ca pe un loc în care să își tragă sufletul, între două războaie, cel mare, abia încheiat, și cel rece, care abia începuse. Pentru Zula, boema pariziană, indiferentă la cruzimile care se petreceau dincolo de granițele Vestului, și limba străină de cea în care se născuse nu erau decît un alt spectacol în care trebuia să joace pentru a supraviețui. Pentru Wiktor, nici o lume, oricît de prosperă, nu ar fi putut să devină bună, fără iubita lui. Și se întorc acasă, dar acasă nu mai există. Sînt clipe în film în care te întrebi de ce traiul liber, sub alte stele decît cele întunecate din Polonia, nu-i face fericiți. Și în care speri că vor trece amîndoi peste barierele străinătății și o vor lua de la capăt. Îți spui că o viață trăită în libertate este oricum, în orice condiții, mai bună decît cea trăită în comunism. Dar dezrădăcinarea, izolarea de comunitatea în care te-ai născut și te-ai format, trecutul pe care trebuie să îl socotești mort și îngropat, toate vin la pachet cu emigrarea ca soluție de supraviețuire, ca fugă. Și îți dai seama că nu poți să începi o viață nouă cu bucăți de biografie sfărîmate.
Trăiești, deci, un război rece, între cruzime și indiferență, între opresiune și ignoranță. Un război rece, căci rece trebuie să fi fost, din moment ce, pentru toți cei care l-au declanșat, viețile, carnea și sîngele celor pe care i-au „mobilizat” n-au fost decît niște instrumente fără suflu, fără biografie.
Maria Iordănescu este psiholog.
