A fost odată
Ultima dată cînd am citit titlurile unor basme pentru copii pe prima pagină a unui ziar online a fost într-un context senzațional: o actriță celebră declara ritos că nu își lasă copilul să se uite la filmele Cenușăreasa și Mica Sirenă fiindcă, în primul caz, este vorba despre o fată care așteaptă să fie salvată de un tînăr bogat („Așteaptă ca un tip bogat să o salveze. Nu face asta! Salvează-te singură”, comentează mama grijulie) și, în al doilea, o fată renunță la glas, pentru prințul iubit: „Nu renunța la vocea ta pentru un bărbat! Hello?!”.
Altfel, reflecții sau dezbateri despre poveștile mari și mici ale omenirii, despre trecutul care contribuie la ce sîntem azi există în spațiul public doar în zone special amenajate: tîrguri, emisiuni stinghere la televiziunea publică, articole în revistele de cultură, puține și pe cale de dispariție.
Cu toate astea, e inflație de povești. Pe ecranele computerelor ori pe cele ale televizorului e inflație de povești. Sau, mai curînd, e inflație de „surorile” lor mai mici: istorisiri, anecdote, detalii picante biografice, pilule motivaționale, cancanuri etc. Toate cosmetizează tentant, seducător, chiar și pentru vîrste fragede, informații, știri din sport sau din economie, mișcări sau apariții, altfel complet neinteresante, ale vedetelor din lumea artistică, sportivă sau politică. Informația „brută”, importantă, specializată este fardată gros și transformată într-o istorioară ori cu haz, ori dramatică, ori înțesată de conspirații sumbre. De ce? Ca să fie înghițită ușor, să nu devină indigestă, să prindă publicul larg, să-l țină nemișcat în fotoliu. Realitatea este livrată sub formă de texte mici, povești mărunte, bune de mestecat la un prînz frugal. Toată lumea reală devine un șir lung de întîmplări, răspîndite democratic, căci n-ai nevoie, ca să le încasezi, de experiență, educație, formare, informare, analiză.
O atenție specială vreau să acord marilor sau micilor conferințe care te „dezvoltă” personal. Toate încep cu o mică povestioară, în general din biografia conferențiarului, de genul: „Acum ceva timp, fiica mea de opt ani mi-a spus într-o dimineață... și atunci am înțeles că...” etc. Povestioara este introdusă ca punct de referință pentru subiectul care urmează să fie dezvoltat. Deseori, asta rămîne singura referință, ca și cum subiectul, problemele și soluțiile pe care le propune sînt noi, născute din frămîntările proprii, iar toată experiența lumii transpusă in istorie, literatură, artă nu s-a întîlnit, pînă acum, cu problema gestionării crizelor de furie ale copiilor, de exemplu. (Am o bănuială că numele mari din domeniul abordat, numele celor care au contribuit esențial în deceniile sau secolele trecute la ceea ce se transmite azi sînt ocolite cu premeditare, cursanții nu trebuie stînjeniți cu referințe la cultura generală a lumii, căci afectează stima de sine. Totul începe aici și acum, cu ei.)
Unde ne sînt poveștile clasice, ale copiilor sau ale adulților? Pe paginile de Facebook, comprimate într-un panseu aspirațional de trei rînduri, care naște like-uri, inimioare sau chipuri înlăcrimate.
Trăim, se vede treaba, într-un prezent continuu, în care referințele la trecut sînt puține, doar dacă fac senzație (cum sînt, spre exemplu, articolele biografice despre actorii mari ai cinematografiei clasice ori despre romancieri ai secolelor trecute, articole care par mai curînd scrise cu ochii pe gaura cheii decît pe virtuțile artistice); iar referințele la viitor au legătură în special cu gestionarea Inteligenței Artificiale. Or, pornind de la experiența veacurilor trecute, veacuri care au cunoscut și ele mari schimbări, mari revoluții, este limpede că ne vom ocupa acum, ca dintotdeauna, de gestionarea inteligenței și emoțiilor umane, de grădinărirea virtuților general valabile, în fața provocărilor contemporane, aceleași ca de cînd ne știm: temeri, speranțe, creativitate, reguli, norme, interes, curiozități, întrebări, sprijin, spaime, răbdare, reflecție, supraviețuire etc. Iar pentru asta e bun un ochi întors către trecut, către experiența omenirii rămasă consemnată în istorie, cultură, artă.
Revenind la poveștile de la începutul articolului: sigur, nu e obligatoriu ca fetița actriței să vadă filmele sau să citească poveștile cu pricina. Poate fi ținută departe de ele, dar de văzut, le va vedea cîndva, din curiozitate, la insistențele vreunei prietene sau ale Netflix-ului, la vîrste cînd protecția mamei nu va mai funcționa; iar eu zic că e mai bine să se întîmple la vîrste fragede, fiindcă pînă va ajunge la vîrsta iubirii va fi citit, între timp, Fetița cu chibrituri, Anna Karenina sau cărțile lui Simone de Beauvoir și se va fi lecuit de așteptat prinți pe cai albi. Mai apoi, doamnele și domnișoarele din realitate care s-au căsătorit cu prinți de succes, fapte prezentate în media cu detalii prețioase despre „locația” de 5 stele în care s-a petrecut fericitul eveniment și despre caratele inelului de logodnă, aceste doamne, deci, nu par a fi nici victime ale sindromului Cinderella, nici prizonierele unei lecturi pasionate în copilărie. Altele sînt în sufletul lor...
Maria Iordănescu este psiholog.
