Liderii vremurilor noi
Într-unul dintre cele mai bune interviuri acordate de Gheorghe Hagi presei, cel realizat de PRO TV și difuzat pe 1 Decembrie, sportivul e întrebat care este, în opinia lui, calitatea cea mai de preț a unui lider. Fără să stea prea mult pe gînduri, Hagi răspunde: „generozitatea“.
Îmi imaginez că nu este deloc simplu, în zilele noastre, să te afirmi ca lider. Ca manager, conducător sau coordonator de grup. Trăim într-o țară în care școala a rămas mult în urma profesiilor vînate pe piața muncii, în care regulile și ierarhiile au din ce în ce mai mulți oponenți, în care așteptările privind condițiile de muncă și recompensele sînt din ce în ce mai sofisticate și în care „școala“ de management al resurselor umane abia se pune pe picioare, după 40 de ani în care rolul de lider a fost preluat abuziv de ștabi, șefi, activiști. Dar, mai ales, trăim într-o țară în care standardele de evaluare a competențelor profesionale și manageriale au coborît la un nivel devastator: în presă, la televiziuni, în Parlament, în guverne, în instituții culturale sau educative, portretele liderilor sînt, în marea lor majoritate, inadmisibile. În aceste condiții, rolul de manager pare din ce în ce mai dificil de ocupat și de jucat: trebuie nu doar să fii competent profesional, dar să ai și curajul să te lupți cu impostura din jurul tău și cu manevrele oneroase, care împing mereu în față nulități bine susținute de interese de partid sau de gașcă. Trebuie nu doar să știi să mobilizezi echipe cu ochii pe un scop comun, ci și să ai răbdare cu cei care au pierdut startul din cauza școlii proaste pe care au absolvit-o. Trebuie să ai în minte nu doar ținta la care vrei să ajungi, ci și drumul de zi cu zi pînă la ea, felul în care modelezi biografiile profesionale ale celor care te însoțesc. Un manager bun „pune pe masă“, atunci cînd se prezintă în fața echipei pe care va trebui să o coordoneze, nu numai isprăvi profesionale de excepție, ci și principii și virtuți, ce este acceptabil și ce nu în viața comună petrecută la serviciu. Pe scurt, cred că, așa cum stau lucrurile în zilele noastre, un manager bun trebuie să capete culorile vii, cu infinite nuanțe, ale unui pedagog bun.
Am cunoscut, de-a lungul a peste treizeci de ani de muncă, nenumărați manageri. Ai mei sau ai altora. Manageri buni, manageri slabi, manageri-ștabi, manageri-șefi, manageri nesiguri și agresivi, manageri inteligenți, dar ineficienți, manageri cu rezultate remarcabile, dar abuzivi, manageri fără maniere sau manageri bine crescuți, dar care abia pîlpîiau în fața unor decizii nepopulare. Am întîlnit manageri indiferenți la problemele echipei sau, dimpotrivă, obsedați de fiecare cearcăn sau zîmbet ițit în preajma lor. Am dat nas în nas cu manageri servili, atenți doar la grimasele superiorului, și manageri bîntuiți de imaginea proprie gonflată de rolul providențial pe care credeau că îl au în viața oricărui subordonat.
Dar, ceea ce este important, am cunoscut și generația următoare de manageri: manageri buni, manageri slabi, manageri-ștabi, manageri-șefi... Care au pășit, fără abatere, pe urmele celor care le-au fost modele.
Am avut deci, coordonatori de tot felul. Și pot să spun că singurii care au rămas în gîndul și inima celor pe care i-au condus – și mai vrednici, și mai nevrednici, și mai buni, și mai slabi, și mai pricepuți, și mai nepricepuți – au fost cei care și-au luat puterea dintr-o combinație neobișnuită, aproape alchimică, de cunoaștere, fermitate și generozitate.
Revenind la Gheorghe Hagi, la cuvintele și faptele lui, mă gîndesc că, într-adevăr, singurul motiv pentru care merită să faci performanță este ca să îți transformi succesul în generozitate. Altfel, performanța rămîne doar o mașinărie bine programată și nimic mai mult.
Maria Iordănescu este psiholog.
