Încotro, de acum?
În aceste zile, orice alt subiect abordat la o rubrică dedicată copiilor mi s-ar fi părut frivol. Neavenit. În fond, e greu să scrii despre pedagogie, grijă, copilărie, adolescență, sfaturi de bună purtare, cînd țara întreagă e terifiată de neputință și neștiință dinaintea unei tragedii.
Am citit și am ascultat cam tot ce se putea pe subiectul dublei crime din Caracal. Și cred, pe de o parte, că indignarea, revolta, stupefacția sînt reacții absolut firești în fața nepăsării, a superficialității, a incompetenței unor personaje care fac parte din sistemul de protecție a cetățeanului. Avem toți, dar în special cei din preajma tragediei (rude, vecini, prieteni, consăteni), de făcut față fricii, vinovăției și responsabilității, neajunsurilor care bîntuie țara. Acolo, în centrul evenimentelor, emoția e puternică și de nestăvilit. Nu le poți cere celor care le-au fost în preajmă celor două tinere, care le-au văzut chipul viu zi de zi, să aibă o privire de perspectivă, să devină brusc raționali, răbdători, înțelegători în fața greșelilor de neiertat care au lăsat un monstru să își ducă la capăt crimele.
Pe de altă parte, noi, cei de pe margine, doar telespectatori în fața dramelor în-tîmplate la sfîrșit de iulie, sîntem datori să tragem aer în piept și să ne gîndim la ce nu se mai poate face și la ce ar fi trebuit făcut de mult. La ce e de făcut. La cîte sînt de făcut. Nu ne putem pune în pielea celor care suferă. Dar putem să fim solidari cu ei. Şi singurul fel în care ar putea funcţiona solidaritatea, în care le-ar putea fi utilă, este să fim cuviincioşi în faţa durerii celuilalt, să protestăm în faţa necuviinţei şi a incompetenţei, să cerem, în numele celor care acum nu pot, justiţie şi protecţie.
Nu va fi nimănui de nici un folos să demonizăm instituții întregi, singurele care ar putea totuși să facă lumină și justiție, să prevină, să educe, să ajute, să protejeze. A-ți exprima neîncrederea cu privire la inaptitudinea Justiției de a face dreptate este firesc acum, dar această neîncredere, întreținută pe termen lung, nu e mai puțin malignă pentru societate: nu va atrage decît furie, agresivitate, ilegalități, dorință de dreptate pe cont propriu. Dacă avem minte, dacă ne dorim ca astfel de lucruri să nu se mai întîmple, dacă vrem ca familiile celor care suferă să aibă alinare, trebuie să le cerem instituțiilor statului să își facă bine treaba. Să le somăm să o facă. Și nu, pur și simplu, să semănăm deznădejde, cu comentariile noastre sterile.
Nu va fi nimănui de folos să creăm, noi, cei aflați pe margine sau în fața televizorului, zeci de scenarii paralele, alimentate de informații false, care să incite, să irite, să producă valuri de afecte greu de stăpînit. Benefic ar fi să așteptăm scenariul real. Să le solicităm celor plătiți să l livreze, să o facă în cel mai scurt timp, profesionist. Și-atunci să punem degetul pe prostie, lașitate, neglijență, lipsuri, atîtea cîte vor fi, și să cerem amendarea lor.
Nu îi sînt nimănui de folos lungile „reportaje de la fața locului“ în care oamenilor amărîți li se pun întrebări stupide („Ce simțiți?“, „Cine credeți că e de vină?“, „Cum credeți că ar fi trebuit să intervină poliția?“, „Vă mai simțiți protejat în țara dumneavoastră?“), lungi imagini cu durerea mamelor care trăiesc un coșmar, lungi analize băltind în impulsuri de răzbunare și mînate de goana după interpretări senzaționale. E, în fond, imoral, dizgrațios să „valorifici“ mediatic și electoral suferința umană a aproapelui.
Nu folosește nimănui un referendum referitor la înăsprirea pedepselor pentru violatori și criminali. O anunțăm pe doamna premier că problema din Caracal nu este că presupusul făptaș a acționat mizînd pe legi blînde. Ci că ar fi putut fi oprit. Punct.
Nu folosește nimănui ca viețile a două tinere să devină lozinci electorale și cîmp de bătălie între partide care, de altfel, nu au dat pînă acum seamă, nici unul dintre ele, pentru greșelile de la guvernare sau pentru placiditatea guralivă manifestată în opoziție. Singura noimă care s-ar putea naște din tot absurdul care ne înconjoară în aceste zile ar fi să îi vedem pe politicieni și pe administratorii țării reflectînd cu responsabilitate la ce e de făcut. La ce ar mai rămîne de făcut…
Maria Iordănescu este psiholog.
