Mihaela ARDELEAN

Zeci de ani, mîinile mele diferite ce s-au împletit cruce într-un legămînt al frăției au fost mereu paznici de încredere ai drumurilor bune.

La pas prin Oxford, nu i-am văzut spiralele răsucite spre cer, nici garguii străjuind fiecare zid, i-am văzut culoarea.

„Ce faci dacă un copil îl mușcă pe celălalt?!” Sfinte Sisoe! Ce e cu întrebarea asta?!

Agenția britanică de echivalare a studiilor mai avea nevoie de un act înainte de a se hotărî dacă să îmi acorde sau nu QTS-ul, statutul oficial de profesor.

Un liceu uriaș, unde se intra numai pe bază de verificare strictă și unde am avut 5 ore, la copii între 12 și 17 ani.

Nu mai eram nimeni. Nu mai eram doamna profesoară, respectată de un întreg oraș.

Aceștia nu sînt pescăruși, sînt bătrîne suflete vikinge.

Sînt doar roluri în care imaginația mea m-a pus cu mult drag, puneri în scenă care mi-au produs multă bucurie.

Nu există moment în care să nu învăț că frumusețea lumii e nesfîrșită și mereu străbătătoare prin neguri.

Nu poate exista frumusețe fără certitudine. Aleg pentru că pot să aleg, pot să nu mă îndoiesc.

Viața mea de mamă e în regim de „tocmai”.

Cred că e timpul să ies din bucla temporală unde m-am ascuns.

Emoțiile au fost adunate cu grijă și ascunse adînc, foarte adînc.

O viață întreagă am tratat aceste cuvinte cu reverență și simț acut al tragediei cosmice.

Poate ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce așteaptă viața de la noi.

Cred că ești bătrîn atunci cînd ai renunțat. Indiferent ce vîrstă ai. Ai abandonat lupta.

Răstimp suficient cele cinci ore ca veștile să circule între pacienții ce vorbeau doar limba română. Așa am aflat și eu că e greu să treci la alt nivel, dacă nu știi parolele.

Orașul e încremenit în timp, ca o camee, dar freamătă de viață.

De o viață încerc din răsputeri să trăiesc sub un ecran protector. Fals, bineînțeles.

Înainte de a părăsi România am tot studiat sistemul medical din Anglia, încercînd să înțeleg ce mă așteaptă.

Aici simt cum mi se jupoaie pielea centimentru cu centimetru, cum fiecare nerv dezgolit țipă de oroare și milă, mi-e milă de mă sufoc de acest popor sărman care nu mai reușește să găsească lumina.

Poți respira adînc, poți veni de cîte ori vrei. E tot aici, nu pleacă niciunde.

Ei sînt Superiorii care și-au dat seama cum să nu își polueze orașul.

Maturitatea înseamnă să te pierzi continuu și să te făurești continuu.

Fiecare kilometru parcurs, de peste un an, începînd cu boala, m-a dus, lin sau zdruncinat mai departe de fosta mea viață, mai aproape de mine însămi.

Ne vom strecura printre colții pandemiei și ai interdicțiilor. Nu ne vom îmbolnăvi de viruși nebuni și vom ajunge unde ne este menit sa ajungem.

Cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-am luat cu mine. Libertatea mea.

Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare herculeană.

Pășește afară din deșertul lumii. Nu-ți trebuie decît curaj.

De cînd cu pandemia asta nenorocită, ne amînăm și respiratul. Ne-am pierdut chipul în spatele măștilor albe. Nu mai știm cine sîntem. Îmbrățișările, libertatea și rîsul cu prietenii au fost amînate și ele.

Neîncrederea mea a fost construită cu grijă, an după an, vîrstă după vîrstă, decret după decret.

Cît de ușor este să stai la adăpost, între cei patru pereți ai tăi și să critici pe toată lumea.

Poate profesorii noii ere ar trebui să fie cei care te învață empatia, esența ta umană, cei care te ajută să-i găsești cu adevărat pe ceilalți.