Cambridge - în căutarea zenului
Ne-am gîndit să o luăm înaintea celui de-al doilea val al pandemiei care se îndreaptă spre noi. Urcă în Europa, urcă și în Anglia, crește ca un val care vine dinspre nord spre sud, dinspre est, spre vest. Să o luăm doar puțintel înainte și să mai vedem ceva, să mai căutăm nițel zenul. O privire pe hartă s-a lăsat cu unanimitate de voturi. Cambridge să fie.
O călătorie de 45 de minute în minunatul tren, trenul cu pricina, de care încă nu m-am plictisit. Nici nu aveam cum după numai două călătorii. Am avut totuși o mică nemulțumire. Spiritul românesc, anihilat prima oară din cauza entuziasmului nespecific, a scos capul și s-a înfiripat într-o critică măruntă, mărunțică de-a dreptul. Erau 24 de grade afară, de ce Papură Vodă trebuia să fie aer condiționat în tren?! Englezii ăștia, cum spuneam, sînt foarte rezistenți la frig, eu tremur în geacă, ei sînt pe plajă, eu tremur în tren, ei în tricouri își șterg fruntea de transpirație. Dar, în rest, am fost mulțumită de condiții. Măsuță, curățenie feroce, liniște, viteză, mi-am tras fermoarul la geacă și am încercat să nu mai caut nod în papură.
V-am spus cum lupt clipă de clipă cu spiritul românesc de cîrcotaș al lumii?! Mereu am fost bună la învățătură, așa că m-am trezit premiantă și la învățăturile strămoșești. Transmise din tată-n fiică. Dacă sînt la piscină, de exemplu, în minunatul complex în care locuiesc, dăruit cu spa si alte cele, primul gînd care mi se aprinde felinar în cap e: „Ia te uită și la asta, cum nu stă pe banda ei!”. Sînt maximum patru persoane odată la piscină și fiecare înoată pe o bandă imaginară, nu sînt delimitate. Eu nu știu să înot, doar dau din aripi pe acolo, dar banda mi-o văd imediat. Orice încălcare a ei mi se pare o încălcare a legislației internaționale. Mi se înfiripă iureșul drept în moalele capului, gata să țîșnească în explozie de aburi spre tavanul plăcut pe care alunecă luminițe de liniștire. Bineînțeles că al doilea gînd e cel reparator, imediat. „Termină cu prostiile, îmi spun, nu e treaba ta.” Mă liniștesc, cîțiva centimetri de apă nu sînt o bătălie de purtat. Sau pe stradă, unde frecvent mi se agață privirea de cîte o excentricitate: „Ia uite și la aia cum e îmbrăcată!”, urmat rapid de „Nu e treaba ta. Stop.” Și tot așa. A început să funcționeze. Mă gîndesc dacă să brevetez această metodă de debuclare mentală. Lupta ancestrală dintre drăcușorul cel rău și îngerașul cel bun. Rezolvată.
Dar uite, am ajuns la Cambridge. Ne dăm jos din plăcutul și răcorosul tren (eu și rezonanța mea pozitivă, da!) și o luăm pe străzi. Orășelul (așa mi se par toate acum după Londra, nu se poate altfel!) ne întîmpină cu un aer anume. Îmi ia cîteva minute să-mi dau seama despre ce e vorba. Fiind specialist profan și în asta (nu știu dacă se pot alătura cei doi termeni, dar eu i-am alăturat pentru că mă definesc perfect), recunosc imediat cînd simt parfumul indescriptibil al feng shui-ului. Orășelul e așezat pe loc cu feng shui. Armonia e dulce și atotcuprinzătoare.
Prima oprire e la grădina botanică. La poartă, în timp ce plătim, mă gîndesc de ce oare mai intrăm noi la încă o grădină de acest gen. Doar am văzut destule. Recunoașteți tiparul, nu?! Același. Cîrcotașul șef în acțiune la Cambridge. Dar apoi gîndul nefericit îmi dispare de la sine. Locul e minunat. Picătură cu picătură cade asupra mea de sus și mă învăluie într-o peliculă de frumusețe, zen, zen și claritate albă, curată. Grădina de lavandă și trandafiri, grădina de iarnă. Ce potrivire măiastră de argintiuri, verde adormit în gheață și izbucniri bruște de roșu și auriu. Totul curge fluid și parfumat, bate vîntul a mov și a ierburi, a toamnă și a septembrie, bate a lumină și a dulceață de mere. Nu-mi pot stăvili instinctul de culegător și pun în poșetă două mere cucuiete, căzute din pomul rotund, plin ochi de rod și culoare. Trecem pe lîngă lacuri mititele, uite un curs de pictură unde doamne în vîrstă pictează fiecare în variantă proprie, e de mirare cum își petrec aici oamenii anii de pensie! Oare cum e să stai pe malul verde, cu rățuște și lebede, cum e să ai în față un copac uriaș cu frunze roșii ce se oglindește plin și feng shui-an în apele alunecînd oglindă peste oglindă și să pictezi?! E atît de zen, încît aproape că nu pot cuprinde. Dar îmbrățișez totuși speranța întreagă, cu lumina ei rozalie cu tot. Poate, cîndva voi picta și eu. Fără talent, dar ce importanță are?!
Trecem pe lîngă arbori uriași de sequoia, conuri neobișnuit răsucite în spirale străvechi se odihnesc presărate prin iarbă, culeg cîteva, normal, și le pun în poșeta care devine din ce în ce mai grea. Aș culege și niște lavandă, dar nu pot să mă pretez la așa practici nemernice. Acesta e un loc care te ridică deasupra condiției tale mărunte. Simți așa o elevație, o scuturătură, o înălțare care are loc în ciuda voinței tale limitatoare.
Un aer de frumusețe veche și elegantă transpare din clădirile uriașe în stil gotic, sumbru cenușii, unde învățătura e exact la locul ei, în exact locul în care trebuie să fie. Flori gingașe și viu colorate stau lipite de ferestrele subțiri și înalte, umplînd anticul de viață și freamăt. Dîndu-i un impuls spre real, spre viața din portocaliu și galben. Autenticitate și plăcere dulce, răvășitoare.
Întregul orășel respiră în istorie și totodată in confortul modernității. Străzi lungi, înguste, doldora de buticuri, tradiții de familie, terase mici, cu un aer franțuzesc sau chiar italian, printre catedrale si universități atît de impozante că te ia cu leșin.
E ca o cutie cu brizbrizuri: gotice (dantelate la greu, cu mici monștri înspăimîntători ce te privesc cu ochi străini și goi atîrnați de frontoane), savante (cu tot felul de ceasuri de lună, de soare, de vînt, construcții complicate din care eu nu am înțeles nimic), feng shui-ene (cu bărci lunguiețe alunecînd grațios pe canale și copaci cu trunchiul făcut parcă din frunze de toamnă, lipite cu grijă una peste alta). O cutie cu minuni, din care, cînd ridici capacul, răsare o lumină dulce, ușor movulie ca lavanda și la fel de parfumată, sunete cristaline de canale venețiene, clipocit de apă și de înțelepciune. E ceva aparte de jur împrejur, o dorință de cunoaștere care bate din palme în fața tuturor, trezindu-i din amorțeală. Un domn în vîrstă intră în vorbă cu noi și analizăm împreună minunile ceasului albastru ce-și învîrte axele în funcție de stele și istorie, un cerșetor oarecare pare aproape stilat prin eleganța degetelor lungi alunecate printre filele cărții pe care o citește. Pare departe, într-o altă lume.
Cambridge e genul de loc construit în mod genial deasupra unui creier uriaș și toate sinapsele de la suprafață sînt strîns conectate, făurind o Casă a cunoașterii care te protejează de tumultul perturbant al lumii, te ajută să înveți, să știi tot ce ai nevoie să știi. Te aspiră în bucla-i albastră și te învață cum să aspiri mereu spre albastru. Blînd, cu dulceață nespusă, inevitabil.
Orașul e încremenit în timp, ca o camee, dar freamătă de viață. Aerul e clocotitor, vibrant printre clădirile frumoase și vechi de peste 800 de ani.
E un loc bun, un loc cu feng shui, un loc pe care poți să-l iei cu tine cînd pleci mai departe.
Cambridge, vechi și viu, totul laolaltă. Frumusețe și măreție în majuscule.
Foto: M. Ardelean
