Interceptări în numele „adevărului“?
Trebuie să recunoaștem cu onestitate ceea ce toată lumea a văzut: discuțiile din jurul situației insolite de la mănăstirea Frăsinei au creat multe probleme de percepție, de comunicare, de impas sufletesc. Și, de ce să n-o spunem, de frondă insulară la adresa unei ordini canonice a Bisericii, a măsurilor luate de un ierarh pentru a repune ordine într-un teritoriu aprig disputat între îngeri și demoni. Este vorba despre „biserica de jos“, situată nu departe de faimoasa lavră vîlceană, un locaș unde aveau loc exorcizări la foc continuu. Așadar, un teren de luptă între demon și om (ajutat de Dumnezeu), un cîmp minat în care au ajuns să se încurce chiar și ostașii lui Hristos. Ritualul prelungit, repetat ani și ani la rînd, rutina și faima poate că au erodat ceva din eficiența slujbelor; sau poate că oamenii au ajuns să creadă că acolo trebuie să vadă minuni zilnic; sau poate pur și simplu trebuia curățat locul și pus “la odihnă“, laolaltă cu deprinderile împămîntenite de zeci și zeci de ani între mireni și monahi.
Eu însumi am asistat și am filmat, la începutul anilor 90, cîteva slujbe de exorcizare acolo și mărturisesc faptul că m-am tulburat cu duhul. Pe de o parte, văzînd forța necurată care se cuibărea nemilos într-o persoană umană fragilă – un copil, o femeie tînără. Pe de cealaltă parte, eram profund uimit de teatrul pe care îl jucau, la limita unei transe nervoase (poate isterie?) anumite persoane, chipurile posedate, care cereau ajutor monahilor. Mimetism, închipuire, șarlatanie? Dumnezeu singur știe! Însă de aceea trebuie acționat și vorbit cu multă luare aminte despre astfel de cazuri, iar îndrumările din cartea PS Nichifor Botoșăneanul „Practica exorcizării în Biserica Ortodoxă“ (Doxologia, 2020) sînt esențiale în acest domeniu destul de puțin cunoscut și studiat.
Revenind la situația recentă de la Frăsinei, afirm că acel act de uz intern semnat de mitropolitul Irineu al Olteniei și obștea mînăstirii, intitulat cam straniu (cel puțin pentru cei din lume) „Document cu legămînt de blestem“ era bine să fi fost sortit unei circulații cît mai restrînse. Era ca un nou legămînt, o aducere aminte a momentului inițial dorit de ctitor – Sf. Ier. Calinic – dar era și o reașezare pe făgaș duhovnicesc și monahal al lucrurilor care, conform documentului semnat de ambele părți, o cam luaseră razna. Așadar, și obștea admitea, sub semnătură, că „monahii și clericii au produs mari sminteli, semnalate în cursul timpului“. De aceea se impunea o măsură, chiar extremă, ca cea a redefinirii cadrului de funcționare a „bisericii de jos”. Desigur, nici atmosfera și nici conținutul documentului care exprimă doar o pojghiță de duhovnicie nu se ridică la înălțimea mizei, semănînd mai degrabă cu un proces verbal de constatare a „infracțiunii“ aratînd faptul că presiunea timpului a lucrat în primă instanță, iar mai apoi celalalte...
Ce m-a uluit însă în acest episod este maniera în care au apărut în spațiul public înregistrările audio ale întîlnirii/ședinței dintre mitropolit și obștea monahală, realizate de unul dintre participanți, cu siguranță unul dintre călugări. Îmi exprim pe această cale, fără înconjur și menajamente, stupoarea totală față de acest procedeu lipsit de onoare și bărbăție, indiferent de conjunctură, la care a recurs un juruit Domnului. Estehalucinant să premeditezi folosirea unei tehnici de ultimă speță, la care mai recurg interlopii, pițipoancele, tabloidele sau politicienii venali. Cum de i-a dat prin minte acelui isihast contemporan, suit la mînăstire tocmai pentru a-și sfinți viața și pentru a lepăda deșertăciunile lumii, gestul oribil de a înregistra un mitropolit (o persoană umană, pînă la urmă), pentru a publica ulterior cele convenite acolo, cu scopul izbucnirii scandalului? Și asta indiferent cine era ierarhul, ce s-a discutat acolo, sau care era miza întîlnirii...
Putem admite că ierarhul mai și greșește, te prigonește, comite lucruri care ție unuia ți se par abuzive. În regulă, dar care este arma monahului, sau a preotului? Nu cumva rugăciunea (chiar și pentru vrăjmași, sau cu atît mai mult pentru ei!), nu cumva smerenia, nu cumva ascultarea și punerea nădejdii în mila și ajutorul Domnului? Nu cumva asta e calea cea strîmtă? Sau acum e cea a interceptărilor pe șest, în numele Duhului Sfînt și al Adevărului? Înțeleg să facă asta oamenii de o calitate morală îndoielnică, cei fără educație (creștină), cei ajunși la limita disperării, dar un slujitor al Domnului?
Cazul de la Frăsinei, cu finalul acesta mi-a lăsat un gust amar. Gustul înfrîngerii asupra rostului la care sîntem chemați, fiecare din noi.
Răzvan Bucuroiu este jurnalist, realizator TV și fondator al editurii Lumea Creștină.
