Declicul sinelui
Pare un truism, dar sîntem ceea ce sîntem. Aforismul nietzschean, să devii ceea ce ești, e ca o învîrteală în jurul cozii, adică o cercuială existențială, un imbold spre o destinație, finalitate, care e în același timp și un punct de pornire, un lansaj spre sine cu dublu sens. Cu cît urci mai sus, cu atît aluneci mai tare. Un efort sisific, nu neapărat zadarnic, ci istovitor, crispant, nu rareori plictisitor și vlăguitor pentru sine (și ceilalți). A deveni ceea ce ești presupune a-ți găsi sinele, dar a-l și ignora, a-l scutura de orice adaos redundant, surplus estetic, țanțoșie intelectuală, pentru ca în final să-l regăsești în forma lui pură, nealterată de circumstanțe exterioare, de fațadele colorate aleatoriu și arbitrar de alții. A te regăsi în toată splendoarea propriei ființe. Devenirea în acest sens e, de fapt, o (re)descoperire de sine.
Nu sînt împotriva acestei deveniri, dimpotrivă. Admir străduiala ambițioasă, absența, impusă ori involuntară a resemnării la fiecare opinteală, cazna muncii continue. Chestionez doar scopul acestui voiaj spre sine, da-urile și nu-urile pe care le rostim răspicat, de multe ori cu o sforțare nonșalantă, zîmbetul hîtru pe care îl afișăm în încercarea noastră de a evada din Zeitgeist-ul sufocant. Ce facem cu sinele nostru, odată trecut prin filtrul purificator? Rămînem încremeniți în el, indulgenți cu toate fasoanele sale autentice, ori, odată revelat, îi dăm un boost intelectual, emoțional și moral? Ce facem cu voința de putere nietzscheană, dezlănțuită de sinele (re)descoperit?
Pentru mulți dintre noi, răzvrătirea împotriva sinelui, că, în principiu, despre asta e vorba cînd ne cufundăm în abisul cunoașterii de sine, e un mod de a ne descătușa, de a ne elibera de frici, vulnerabilități, tribulații emoționale, de tot ce ne împovărează sau credem că e în răspăr cu realitatea noastră. Unii divorțează după ani îndelungați de conviețuire, alții destramă prieteniile care nu mai rezonează cu noul, de fapt veridicul, sine, totul pentru o existență cît mai autentică. Se zice că doar în situații de criză, cînd simțim vuietul dezacordurilor, contradicțiilor (auto)impuse, se dă în vileag cu adevărat caracterul uman. „Căci cine ești pînă la urmă?”, se întreba Noica. „Ești ceea ce rămîne din tine după ce ceilalți te-au desființat.” (citat luat din cartea Despre destin de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu). Unii ajung să se mlădieze smerit la fiecare adiere a voinței celuilalt, alții, din contră, își transcend sinele obnubilat pentru a-și dezvălui adevăratul caracter ori pentru a atinge un nivel superior al eului. Fiecare dintre ei trăiește autentic, în ființarea sa. Doar veleitățile de transformare (în bine) a realității proprii diferă, dacă merită trezite din moleșeală ori lăsate să pribegească prin întuneric.
A deveni ceea ce sîntem e adeseori o petrecere de timp, mai mult sau mai putin agreabilă, un passe-temps pentru a ne valorifica prezența în lume. Cursurile online, de artă, scriere creativă, de leadership, cărțile self-help, multe dintre ele neterminate, sînt văzute ca o investiție în viitorul nostru creativ, o tatonare în necunoscut, o debarasare de convenționalul vieții noastre, o redirecționare a privirii sinelui. Cu cît năzuim mai abitir spre fezabil, spre o revivifiere a potențialului nostru, cu atît avem impresia că evadăm din rutina zilnică, a unei repetiții prozaice, absurde, timpul devenind și el dintr-odată mai prielnic elanurilor noastre.
Necesitatea libertății de alegere devine mai conștientă, imaginarul mai creativ. Însă, adesea, această însuflețire existențială se poticnește în limitele anduranței noastre. Pasul e căznit, plictiseala epuizantă, prăpastia simulacrului tot mai aproape. Sîntem doar ceea ce sîntem, ar părea să zica un sine fragil și culpabil din oglindă. Deocamdată doar atît.
Foto: flickr
