Umbra morții peste Israel
Eva Heyman avea 13 ani cînd a scris în jurnalul ei: „Jandarmul a spus că nu-i poate înțelege pe evreii ăștia. N-au plîns nici măcar copiii; toți se mișcau ca niște somnambuli; parcă nici nu mai trăiau. S-au urcat în vagoane împietriți, fără să scoată un cuvînt”. Era ultima ei consemnare din jurnal. Între ultimele cuvinte scrise: „Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc”.
Eva Heyman a murit, cîteva luni mai tîrziu, la Auschwitz, după ce a fost supusă monstruozităților lui Josef Mengele. Înaintea ei au fost gazați bunicii săi, împreună cu care fusese înghesuită, de forțele de ocupație maghiare și germane, într-un vagon de vite, în vara anului 1944. A fost ultimul tren cu deportați evrei care a plecat din Oradea. Și tatăl Evei a murit la Auschwitz, iar mama ei s-a îmbolnăvit psihic și s-a sinucis în 1951.
În orașul meu natal, Oradea, în România, lîngă granița cu Ungaria, evreii reprezentau o treime din populație între cele două războaie mondiale. Azi mai sînt cîteva sute și numai centrul istoric, frumos restaurat în ultimii ani, rămîne mărturie despre puterea economică și civilizația unei comunități ancorate în cele mai avansate tendințe occidentale ale acelor vremuri.
Cîți din copiii, bătrînii și părinții vînați cu bestialitate, zilele trecute, de teroriști, în propriile case ori pe străzile localităților lor n-au avut același ultim gînd disperat, precum această Anne Franck din teritoriile românești ocupate de Ungaria nazistă: „Nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc”? Ce blestem pentru poporul israelian să sufere această tragedie, după aproape 80 de ani, chiar în propriul său stat – Israel, la temelia căruia a stat deviza esențială „Never again”!
N-am să răscolesc sfîșietoarea poveste a sutelor de tineri omorîți în masă, la un festival de muzică dedicat „prieteniei, iubirii și libertății infinite” – ce ironie a sorții! – și nici a bebelușilor care au supraviețuit miraculos, datorită părinților care i-au ascuns în ultimele clipe, înainte să cadă sub gloanțele teroriștilor. Nici n-am să întreb retoric: unde au fost armata și serviciile secrete israeliene, cînd propriii cetățeni erau vînați cu bestialitate la ei acasă?
Oamenii așteaptă soluții. De la politicieni (oameni de stat nu mai există în vremea noastră), de la instituții, de la specialiști, de la jurnaliști, unii chiar de la falși profeți ori vrăjitori – fiecare cît îi permit inteligența și educația. Dar oamenii vor soluții.
Sper că ei, cei responsabili pentru a găsi soluții, vor reuși să le găsească, într-un sfîrșit. Din păcate, deja e prea tîrziu pentru o mie de israelieni uciși cu o barbarie pe care o speram îngropată în întunericul altui secol.
Iată, însă, că pînă și în epoca inteligenței artificiale – în care Israel e pionier – moartea vine pe aceleași coordonate primitive dintotdeauna. Progresul tehnologic nu vindecă firea omenească de fanatism. Iar în fața sălbăticiei dezlănțuite, rămînem, chiar și după atîtea lecții ale istoriei, precum evreii din relatarea micuței Eva: „împietriți, fără să scoată un cuvînt”.
Iată că Auschwitz nu e doar un capitol abject al istoriei omenirii. Masacrele de acum două generații, în numele naționalismelor exacerbate, nu sînt doar apendicele morții din cărțile despre al Doilea Război Mondial. Crima în numele etniei și religiei e aici, printre noi. Din nou. Și nu e doar la porțile Europei, ci chiar în fața omului civilizat și pașnic din inima Uniunii Europene, așa cum au avertizat atentatele din marile capitale occidentale din ultimii ani.
Unde am greșit? Căci undeva s-a greșit grav.
Ce mai putem face pentru ca revărsarea criminală să nu secere iar nestingherită? Pentru că cel puțin copiilor noștri le datorăm efortul de a-i proteja de monștrii inumani.
Dar mai putem oare să ne mobilizăm puterile, măcar atunci cînd nu e vorba de vreun crez abstract, din cele cu care ne-au prostit politicienii de decenii încoace, ci de apărarea vieții și a libertății?
Horia Blidaru este consilier politic la Parlamentul European.
