De Crăciun, fii mai bun!

Se apropie Crăciunul și tot orașul se umple de luminițe, cîntece și îndemnuri duioase. „De Crăciun, fii mai bun” a devenit sloganul ultimilor ani. Luat în serios de unii sau peste picior de alții. Recunosc că oscilez între cele două categorii. Dacă nici măcar de Crăciun nu încerci să fii mai bun, cînd altcîndva să o faci? Desigur, ar fi de dorit să o faci tot anul, dar dacă nu se poate și nu se poate, măcar o dată pe an să încerci și eventual să și reușești. Și totuși...

Pentru al nu știu cîtelea an încoace, de cînd mă știu (și să tot fie vreo cincizeci și), mă trezesc într-un amalgam de răcnete disperate, umane și animalice. Răcnetele umane au ajuns de notorietate în spațiul carpato-danubiano-pontic, așa că nu mai reprezintă o surpriză. Cel mult, un disconfort. În schimb, în anul de grație 2022, mă trezesc surprinsă de faptul că îmi sfredelesc din nou creierii și îmi întorc inima și stomacul pe dos țipetele porcului dus la tăiere. Cred că la un moment dat a existat o discuție legată de faptul că Uniunea Europeană a vrut să interzică tăiatul porcului în bătătura proprie. Românul verde s-a împotrivit cu toată ființa lui împotriva acestui fapt. Pentru că se știe, românul e pătruns pînă în adîncul ființei lui de sentimentul național și nimic nu stîrnește mai tare sentimentul național ca păstrarea tradițiilor. Tradiția ignatului este una de bază în conștiința poporului român, acolo unde tradiția se amestecă cu religia, acolo unde naționalismul îmbracă creștinismul. Deși cu greu se poate răspunde la întrebarea „ce legătură are un obicei păgîn cu nașterea lui Isus?” Mai mult decît atît, îmi este aproape imposibil să înțeleg ce legătură are sacrificarea într-un mod barbar și primitiv a unei ființe cu nașterea cuiva în numele căruia s-au purtat discuții interminabile despre „dezgustătorul” obicei al înaintașilor de a sacrifica animale. Iar ca scrînteala logică să fie deplină, modul în care se sacrifică porcul pe meleagurile patriei este de o cruzime care depășește cu mult orice sacrificiu animal al Vechiului Testament. Urletele interminabile și sfîșietoare ale porcului tăiat, de altfel, în condiții de igienă destul de îndoielnice, arată cel puțin nepriceperea celui care conduce operațiunea, incapabil să curme cît mai rapid suferința animalului.

Toată această barbarie e însoțită de o atmosferă festivă, cu muzică și voie bună, stropite din belșug cu băutură, ca să simtă omul că vine Crăciunul și că are ce și cum sărbători.

Dar, de fapt, ce sărbătorim de Crăciun? Dincolo de tradiții și obiceiuri, desigur, toată lumea cunoaște semnificația religioasă a Crăciunului, data aproximativă a nașterii lui Isus. Cel în numele căruia s-a întemeiat o religie care a cuprins o întreagă lume. Cel în numele căruia s-au întîmplat atîtea, de două mii de ani încoace, mai bune sau mai rele. Cel în numele căruia s-a vorbit atît de mult, dar s-a uitat de ce se vorbește.

Așadar, pe el îl sărbătorim, nașterea lui, sau pe noi și ceea ce sperăm să fie renașterea noastră? Dacă ar fi (fost) doar un om, dezbrăcat de natura divină, l-am mai sărbători? L-am mai urma? Pe un simplu om care a crezut îndeajuns de mult în ceilalți, încît să se lase omorît pentru ei? Am putea urma un om ca oricare altul, un simplu muritor peste care grația divină a suflat ceva mai mult duh și care a predicat iubirea aproapelui și calea păcii, așa cum a făcut-o și Gandhi care a sfîrșit omorît, la rîndul lui, de propriii semeni?

Dacă ar fi fost doar un profet ca Moise, sau mai mare ca Moise, sau mai mic ca Moise, ar fi meritat să fie mai puțin pomenit sau mai puțin sărbătorit? O teologie în care Dumnezeu Tatăl nu și-ar fi făcut fiu din carne ar fi fost mai puțin satisfăcătoare?

De unde vine nevoia de divinitatea lui, de unde nevoia de a o dovedi cu orice preț pentru a pretinde că îl iubim, pentru a-l prețui? Doar omul Isus ar fi fost mai puțin de prețuit? Sau poate chiar disprețuit dacă ar fi fost doar om? Ce s-ar fi întîmplat dacă nu ne-ar fi adus mîntuirea și odată cu ea, iertarea păcatelor pe care nu putem să ne abținem să le facem și pe care le sperăm iertate pentru că unul care nu putea fi dintre noi a murit pentru noi și astfel ne-a scos de „sub lege” și ne-a adus „sub gratia”? Sigur că nu ar fi fost cu putință să fie dintre noi, cînd noi nici la păcatele pe care le sperăm absolvite fără să facem prea multe nu putem renunța. Ca să nu mai vorbim despre a renunța la propria viață. Deși despre nimic nu vorbim mai cu foc decît vorbim despre sacrificiu, mai ales cînd este vorba de al altora și atîta timp cît, în ceea ce ne privește, nu i se impune necesitatea. Visăm să facem fapte mărețe în timp ce ne tîrîm pe burtă de la o zi la alta.

Desigur, îl sărbătorim și pretindem că îl iubim, cu ochi lăcrimoși și glas tremurător, dar, de fapt, pe noi ne sărbătorim și promisa și mult sperata noastră înviere, cu tot cu mîntuire și iertarea păcatelor pe care continuăm să le facem în timp ce ne iubim, oglindiți în propria noastră suficiență și propriul nostru egoism, în care nu îi mai vedem pe ceilalți. Celălalt rămîne în umbra alterității. Nu numai că nu îl iubim ca pe noi înșine, dar îi lipim etichete și sîntem gata să îl detestăm, să îl acuzăm de hulă sau de blasfemie dacă există riscul cît de mic de a ne zdruncina credința în propria nemurire. Vorbim despre iubire și renunțare, dar nu facem decît să ne afirmăm pe noi, personajele principale, esențiale ale poveștii noastre despre ceea ce ne închipuim că ar trebui să fie sacrificiul și smerenia, în timp ce ne batem cu pumnul în piept pentru supremația convingerilor proprii. Reflectăm imagini de Narciși îndrăgostiți și înduioșați de propria mortalitate de care Isus sărbătoritul este dator să ne izbăvească, în timp ce noi continuăm să sacrificăm barbar vieți în numele a ceea ce ne închipuim că ar fi trebuit să fie iubirea.

Ileana Moroianu este medic stomatolog și studentă la masterul de cultură și civilizație ebraică din cadrul Facultății de Litere a Universității București.