Hagi vs. Mutu sau despre respectul datorat adversarului

Fiecare discurs recent al lui Hagi, etern dezinteresat de cancanuri extra-fotbalistice şi desfăşurat strict în prelungirea meciului din teren (sau, cum ar spune filologii, mereu în relaţie cu textul), probează cît de mult s-au înşelat aceia care i-au cîntat prohodul antrenorului. Acesta din urmă era pînă mai ieri sinonim cu falimentul exprimării în teren a ideilor despre fotbal, cu eroarea pedagogică de manual. Pînă astăzi continuă să prolifereze un scenariu care nu mai întreţine, de fapt, legături cu realitatea, un scenariu care opune mai mereu realizările excepţionale ale jucătorului intrat în legendă şi pretinsa lipsă de rezultate a managerului. În sutele de mii de comentarii de pe reţelele de socializare, de pe grupuri şi forumuri din ultimii ani, s-a dezvoltat o vegetaţie cu totul specifică în marginea acestei prejudecăţi: „da, a fost mare ca fotbalist, dar ca antrenor...”, „e o afacere între fin şi naş”, „Hagi, regele blaturilor” ş.a.m.d. Nu îmi aduc aminte ca el să fi răspuns vreodată acestor acuze. A tace şi a face la timpul prezent (cu gîndul la viitor), chiar şi atunci cînd în declaraţii foloseşti greşit indicativul prezent la plural, iată metoda lui Hagi. Constănţeanul face parte din galeria marilor ambitioşi, a marilor încăpăţînaţi, a marilor posedaţi. 

Scriu aceste rînduri pentru că nu mai ţin pasul cu realizările incredibile ale antrenorului Hagi într-un fotbal sau pentru un fotbal atît de mic, ca al nostru, şi unde observ cît sînt de puţin apreciate. Nu am nicio îndoială: fără proiectul său de la Academie şi fără succesele cu CFR Cluj ale austerului Dan Petrescu, am fi de departe ultimii în Europa, am fi pe fundul borcanului, acolo unde ni s-a şi proorocit că vom fi, într-un fotbal dominat de interese financiare ale patronilor, ale impresarilor, ale televiziunilor, ale caselor de pariuri etc. În recentul meci de cupă, Rapidul, echipa probabil cea mai în formă a ultimei luni, a fost îngenuncheată de un puşti de clasa a zecea. Hagi a cîştigat duelul cu Mutu, nefăcînd rabat de la politica sa de promovare a tinerilor, ba chiar a foarte tinerilor jucători (vezi cazul lui Alexandru Stoian, puştiul de 14 ani, cel mai tînăr debutant din istoria Ligii I, după Nicolae Dobrin), şi aliniind o echipă în care le-a făcut loc unor jucători de 16 ani (Enes Sali), 17 ani (Adrian Mazilu, Andrei Borza) sau 19 ani (Dan Sîrbu, Luca Andronache, Ionuţ Cojocaru). Tocmai de aceea declaraţiile lui Adrian Mutu, de la finalul meciului, dezvăluind un antrenor cu orgoliul rănit, lipsit de luciditate (şi de fair-play, la urma urmei), mi se par halucinante. Cum adică „să nu mai punem ultimul gol, cel din minutul ’97”, asta pentru că „noi eram cu toţii în careu şi căutam egalarea”?! Mai că îmi vine să­-mi imaginez întocmirea acestei petiţii suprarealiste, prin care să se ceară derogare de la UEFA pentru anularea golului, pe motiv că ar fi fost înscris de un jucător sub limita de vîrstă agreată. Nu mai bine s-ar uita „Briliantul” la cine şi la cum i-a dat gol un jucător încă aflat la pubertate? La spaţiile lăsate în apărare, la meritele reale ale echipei adverse, la tactica aleasă de Hagi, care l-a surclasat net în ultima partidă, cel puţin sub acest aspect? Fără a-i nega rolul esenţial pe care l-a avut în creşterea spectaculoasă de formă a Rapidului, aroganţele la care s-a coborît Mutu nu se justifică: „meciul a fost la discreţia noastră” sau: „am avut ghinion”. Cum, prinţe, a doua sau a treia oară la rînd? Nu, tată, astea se numesc scădere de formă, incapacitate în faţa porţii adverse şi greşeli în implementarea strategiei de joc, plus disperare pe final, cînd ajungi să îl împingi pe Săpunaru vîrf, toate aspecte de care răspunde şi pe care trebuie să şi le asume ulterior un antrenor. Nu l-am auzit niciodată pe Hagi să vină cu un astfel de discurs, care să frizeze excepţionismul, să privilegieze poetica hazardului, tirania alibiurilor etc. De altfel, el nici nu prea mizează pe logici ale subtilităţii, cel puţin nu în declaraţiile de presă. Nu îl interesează faimoasele frazeologii, contextualizări, justificări. Atunci cînd terenul a fost praf, a refuzat din prima „oferta” de subtilităţi din întrebările jurnaliştilor, afirmînd scurt că ambele echipe au jucat pe acelaşi teren, că înfruntă aceleaşi condiţii potrivnice ale vremii etc. Rapiditatea, capacitatea de reacţie, accelerarea, contra-atacul, asumarea, la bine şi la rău, a rezultatelor: pe asta mizează managerul. De aceea, deşi altfel simpatizez cu galeria giuleşteană (cine ar putea să nu o distingă între toate celelalte?), mi se pare că aroganţele orgolioase ale lui Mutu nu fac cinste suflării alb-vişinii.

Apoi, cu politica speculativă a lui „dacă” şi a lui „poate”, atît de dragă mioriticului, nu vom ajunge nicăieri. Din contra, prin tot ceea ce face, dar şi prin ceea ce declară, Hagi caută să frîngă vertebrele acestui mioritism. Nu îl interesează speculaţiile, se fereşte programatic să comenteze aspecte care ţin de extra-sportiv, iar nu mai departe de sezonul trecut, dacă nu mă-nşel, ţipa la propriii jucători să se ridice bărbăteşte de pe jos, atunci cînd observa că simulează un fault. Mutu vine cu „n-am avut noroc”, cu „dacă dădeam gol în prima repriză, închideam meciul şi rezultatul”, cu „e o perioadă în care mingea nu vrea să intre în poartă” ş.a.m.d., în loc să se gîndească la cum a ajuns să piardă un meci în care echipa sa a jucat, per ansamblu, mai bine. Nici prin cap nu îi trece oare faptul că, în materie de experienţă, este, totuşi, deficitar şi că a fost surclasat? Că unele greşeli trebuie asumate, precum aceea cu Săpunaru, descrisă mai sus? Că nu e fair-play să iei din meritele adversarului? În meciul de campionat, încheiat acum trei săptămîni, Mutu ridica aroganţa la statutul de politică personală, în momentul în care declara cu emfază, la finalul egalului smuls de constănţeni pe terenul giuleştenilor, că „pe teren nu a fost decît o singură echipă”. Sînt sigur că Hagi a auzit această declaraţie şi a preferat să nu comenteze, dar ambiţia sa a cîştigat o motivaţie (şi o viteză) în plus. La antipozi faţă de reacţia lui Mutu, acesta declara, la finalul meciului cîştigat cu U Craiova 1948: „am luat prea mult în seara asta, jucătorii Craiovei ne-au pus în dificultate”. Sînt lucruri care contează, lucruri care se văd cu ochiul liber. Fotbalul este, har Domnului, şi discurs, atitudine, stil, nu doar circ, cancan şi forţă. Iar zeii fotbalului te pedepsesc dacă nu îţi respecţi adversarul. 

Adrian Mureşan este profesor şi critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG, 2020. 

Foto: © dan_avraham2000/ wikimedia commons