O cronotopie atonită

Cînd ai mers ultima dată prin codru, pe jos, în susul unui izvor, fără să aștepți să mai treci vreo punte, lăsînd lumea și ale ei pe malul celălalt? Cînd ai simțit că susuru-i îți asurzea reculegerea și că ochiurile-i croșetate cu lumină, pe pietrele înviorate dimineața, îți înșirau înainte rîndurile poeților ce au inventat pluralul cuvîntului „soare”? Cînd ai urcat ultima dată un munte tivit cu văzduh, umbrit tainic de păduri nestingherite, dar pline de pustnici și șoapte de pocăință, fără să te tulburi de gîndul iminenței sălbăticiunilor ori a gunoaielor lăsate de sălbatici? 

Cînd – îți mai amintești cînd? – „sfîntul aer” al gîndului smerit ți s-a așezat ca o piatră de mormînt peste grijile vieții tale de dincolo de ape? Cînd povestea ta și marile narațiuni ale istoriei recente, la care ești atît de grav conectat și pe ecranele căreia joci diferite roluri, au făcut loc, ultima dată, epopeii fără timp a propriei tale existențe, spusă lin de Cuvîntul Dumnezeului tău?

Cînd ai intrat ultima dată pe poarta cea mare a unei mănăstiri cît o cetate, pe la chindie, lăsîndu-ți gloria și certitudinile pe lespezile pragurilor ei? Cînd ai metabolizat rostul asumat, cu precizia unui ceas elvețian, de fiecare dintre membrii unei comunități, precum și frumusețea lor încărunțită, dar nepămîntească parcă, păzită sub platoșa cea grea a fecioriei? Cînd te-ai așezat, ultima dată, la masă cu alte sute de oameni, supunîndu-ți pornirile locvace, obiceiurile culinare și canoanele propriilor simțuri unui ritual discret al despătimirii cotidiene, unde cumpătarea bucatelor, ecoul lecturii și ospitalitatea tăcută a casnicilor dădeau fior, candoare și solemnitate momentului cinei? Cînd ai pășit, cu recunoștință, ultima oară, pe cernita pardoseală multiseculară a unei odăi de oaspeți ce a fost, odată, antecamera spre cer a multora dintre monahii care s-au nevoit, pe rînd, acolo, simțindu-i de altfel, cu tălpile goale, asprimile pietrei rotunjite de metaniile genunchilor care au deprins treptat elanul spre veșnicie? Cînd ți-ai spus, ultima dată, mulțumirile, păsurile și dorințele, în fața unor icoane și racle înnegrite de vreme și vremuri, ce deschid ferestre spre ipostasuri sfinte, lăsînd lumina harului dumnezeiesc să pătrundă în istorie prin nenumărate raze nestrivite de oamenii care le-au numit și mărturisit ca minuni? 

Cînd te-ai îndreptat spre pristoluri și amvoane, înălțate după lecția divină a turnului Babel, cu nădejdea învățării limbajului comun al rugăciunii și a împreună-tăcerii în comuniune? Cînd ai făcut, ultima dată, recapitularea propriilor căințe și a motivelor de bucurie că ești din neamul nostru și că te-au îmbrăcat părinții, trupești și duhovnicești, în Hristos? Cînd ai scris un pomelnic, fără grabă, constatînd încurcat că nu încap în el toți cei care umplu camerele inimii tale? Și cînd – da!, iarăși, cînd? – ți-ai cumpănit atîta vorbele și gesturile, ca înaintea unui drept judecător, de teamă să nu le strivești mesajul? 

În fiecare zi pornim, și eu, și tu, într-o călătorie mai mult sau mai puțin plănuită, prin propria lume – mai mult reprezentată decît dată – din care mai și evadăm cu grație, la propriu și la figurat, atunci cînd îi întîlnim poezia ori pe cei pe care ni-i apropie – adică pe bunii care ne inspiră și ne pomenesc – sau atunci cînd îi zărim, în puținele clipe de răgaz, pacea. Și cînd pierdem pacea din simțiri ori din proximitate, din sufletul sau din ecosistemul nostru, am da orice să ne întoarcem la începutul unui drum al datoriei noastre pe acest pămînt, punînd în desagă și în tolbă doar cele necesare pentru a răzbi, cît mai pașnic, spre ținta noastră finală. Ne și rătăcim, deși credem că am învățat pe de rost vocea „GPS-ului” care ne arată Nordul existenței noastre, Hristos; însă obosind, ne încredințăm din nou călăuzirii și ocrotirii sfinților. Iar, apoi, mereu – da` mereu, din nefericire – ne întoarcem „acasă”, însă nu direct la cei iubiți și la leagănul sufletului nostru, ci zăbovind, puțin sau odiseic, pe la temerile și judecățile noastre, pe la planurile și visurile noastre, prin furtunile și praful propriei viteze... 

Iată de ce cred că îngăduie Dumnezeu zile frumoase, pentru tine, pentru mine și pentru cei aproape nouă, ca să ne îngăduim răgaz de întoarcere și de învățare prin întîlnirea spontană generată de vohodul pelerinajului! Răspundem – cînd ne facem timp, din păcate – la chemarea șoptită, dar neamăgitoare a Domnului, de a ne ostoi un dor ce crește odată cu vîrsta – nu doar pe cel de ducă! – și de a ne îngădui, de a ne călăuzi și de a ne întări unii pe alții, ascultîndu-ne, citindu-ne și dezlegînd alte sensuri ale cuvintelor, potrivite în rebusul pe care-l completăm împreună! Problemele reperate și filtrate cu tact și atenție distributivă vor face loc sobrietății frescei și aerului nepoluat din pridvorul unei chilii nu prea des vizitate, iar canafii, faldurile și culorile vii ale costumelor ce încropesc vremelnice personaje ale zilei vor păli în fața simplității vieții în pace și a obrazului demn, conturat de asceza propriei deveniri.

Atunci vom porni iar, tot împreună, spre altarul din luminișul pădurii de pe muntele nevrăjit, ci sfințit, al Athosului din viața interioară a fiecăruia, mînați de pilda cea vie a isihaștilor și de adierea cea proaspătă a Duhului!

Dar... Cînd?

Pr. prof. Cristian Marius Dima este directorul Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău.