Din Carpați la Tamisa în 42 de ore
In times of rush, all we can do is breathe.
Dis-de-dimineață ne-am prezentat în parcare, gata de marele drum. Veritabil drum inițiatic. În urma încercărilor de apă și de foc urma să ne transformăm din ardeleni get-beget în englezoi flegmatici, neputîndu-se nega asemănarea organică dintre cele două specii. Eram pregătită, îmi spuneam absolut convinsă. Creierul meu superperformant și antrenat prevăzuse toate variantele și eram gata să le înfrunt. Fără să bănuiesc că viața reală o să bată filmul din capul meu. De obicei mi se întîmplă asta, dar eu continui să programez. Nu mă pot abține. Ceea ce spune ceva despre judecata mea de aur.
Microbuzul a tras domol în fața noastră, clar nu putea altfel decît domol, avea o ditamai remorca cu un BMW plantat pe ea. Am răsuflat ușurată, nici să fi vrut șoferii nu puteau goni cu viteză mortală cu ditamai ghiuleaua după ei. Ce dacă aveam de făcut vreo 2300 de kilometri! O nimica toată, mai bine piano, piano decît Speedy Gonzales. Am tras de ușa rulantă și ce să vezi, ce surpriză plăcută!!! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Bebeluș la bord! Urma să călătorim prin toată Europa cu un mic bebeluș scump și drăgălaș, de numai șapte luni, mînca-l-ar mama! Îmi plac așa de mult bebelușii, mi se par neprețuiți, mai ales la drum lung. Ce șansă nesperată să îmi cultiv răbdarea și toleranța! Aproape că îmi venea să îi mulțumesc sorții. Am înghițit în sec, am salutat frumos și cald mămica cea tinerică (măcar nu eram în locul ei!) și m-am așezat chiar în fața lor. Alte locuri nu mai existau. Pot să fac față, m-am sugestionat curajoasă. Chiar dacă urlă toată noaptea. Sper să nu zăpăcească șoferii. Dar unde sînt șoferii?!, mi-am zis tulburată. Acest tinerel slăbuț, să tot aibă vreo 27 de anișori bătuți pe muchie?! El e șoferul?! Suav, crescendo spre notele înalte, am întrebat unde era al doilea șofer. Trebuie menționat că în prealabil cumnatul meu mă instruise temeinic, să fiu atentă să se respecte tahograful, 4 ore conduce un șofer, 4 ore celalalt, juma’ de ora pauză etc. etc., așa că răsuflasem ușurată, știam: ori de cîte ori șoferul numărul 1 va începe să confunde frîna cu accelerația, șoferul numărul 2 îi va lua locul, odihnit, fresh și capabil. Eroare de judecată. Ce tahograf?! Ce doi șoferi?! Poate în țările nordice, alea de la Germania încolo. Asta era România și urma să călătorim fără oprire spre măreața Anglie cu un singur șofer. Tinerelul. Ionuț. Superman în persoană.
Mi-am reprimat cu greu bocetul popular gata să țîșnească și tre’ să mărturisesc că am început să îmi fac cruci în cerul gurii, dîndu-mi seama că s-ar putea ca drumul să se sfîrșească mai curînd decît bănuiam. Neputînd să las o nedreptate să mă loveasca așa, fără să lupt pînă-n pînzele albe, am pus mîna pe telefon și l-am sunat pe patron. Revoltată. Cu greu mi-am reținut scîncetul cînd l-am întrebat unde-s cei doi șoferi promiși?! C-așa zisese ca să ne prindă-n laț. C-o să fie doi. Nu-i problemă, m-a liniștit el, în stil tradițional, șoferul e băiat descurcăreț, o să ajungă cu bine la destinație. Acum două zile s-a întors din Anglia, știe drumul pe de rost. Am închis telefonul și am rămas holbată, procesînd noile informații. Vasăzică șoferul nostru tocmai se întorsese după 4600 km (atîta dădea adunarea) și se odihnise exact două zile. Cînd cumnatu’ ne-a atras atenția că o roată e cam dezumflată și s-ar putea să explodeze, iar Ionuț a zis că nu neapărat, am simțit cum mi se strîmbă zîmbetul pe figură, o ia huia, în zig-zag și abia mai respir sub masca de Halloween. Nu cred că e cazul să mai menționez că roata nu a fost umflată, dar nu a explodat. Karma.
La drum! Am tras aer în piept și mi-am recompus figura risipită. Era drumul vieții noastre, nu era să las cîteva nimicuri să-l strice. Zi minunată, cu soare, verdeața crud-umedă a munților pe tot locul, ah, ce frumos. Peisaj idilic romănesc, cu maci și grîne galben țepoase. Prin grădini, cireșii îndoindu-se de rod pînă la pămînt. Bebeluca vesel și odihnit în brațele mămucii lui. Cu fiecare kilometru eram mai aproape și mai aproape de finalul călătoriei. După nici o oră am realizat cu stupoare că microbuzul nostru era echivalentul unui tren personal. Oprea în tot locul. A luat la rînd toate satele cu remorca de două tone după el să livreze pachete, nu mergeam 30 minute, oprire. Hopa, asta e, mi-am zis din nou, cît poate să o țină așa?! De parcă mi-ar fi citit gîndurile, Ionuțu’ nostru s-a apucat să ne anunțe traseul. Urma să ne abatem un pic prin Cehia, că avea o livrare și acolo. Cum habar n-aveam unde e Cehia, informația nu mi-a produs cine știe ce șoc. Plus că începusem să simt că unde-a mers una, mai merge încă una. Dacă am rezistat la imaginea suavă a bebelușului fără să dau colțul, puteam și la schimbarea drumului pe hartă. La 2300 de kilometri, ce importanță mai aveau cîteva sute în plus?! Cu avioanele țintuite la sol ca fluturii în insectare nu poți decît să iei la pas țară după țară.
Ce bine că nu ploua, soare în sfîrșit! Încîntată, nu mi-am dat seama decît tîrziu că ceva era în neregulă. Aerul se încingea din ce în ce mai tare, iar Ionut începuse să înjure neaoș și pitoresc, băgînd și scoțînd, bebelușul nu pricepea oricum, iar noi nu aveam importanță, doar eram adulți obișnuiți cu toate cele. Și ce înjura el cu foc?! Faptul absolut minor și insignifiant că aerul condiționat era bun, dar lipsea cu desăvîrșire, curat-murdar, dar lasă că o să deschidă geamurile. Zîmbetul meu strîmb s-a fărîmițat instant și am simțit că mă sufoc, nu mai am aer, mă strînge de gît. Mă mai apucă faze din astea, care, combinate cu „emoțiile” mele (cuvîntul de cod pentru scumpele de bufeuri), mă fac să gîfăi cu limba scoasă ca un cățel atins de streche. De necaz, Ionuț s-a decis să fumeze o țigară, cumva trebuia să se calmeze omu’. Din fericire, a deschis fereastra și numai jumate din fumul ozonat cu nicotină a ajuns la mine. Aveam și eu un pic de noroc. Plus că pozitivă cum eram, mi-am zis bogdaproste că fumează, măcar așa nu adoarme în timp ce conduce!
Crengile pădurii fîlfîiau verzi ca niște mîini îndurerate de-adio și brusc am realizat că trec pe lîngă țara mea, că ies din ea și plec în pribegie într-aiurea, așa cum milioane de alți români au făcut-o. Am știut că o părăsesc așa cum ea m-a părăsit cu mulți ani înainte. Atunci, demult, m-am atîrnat de gîtul ei implorînd-o să nu mă lase la greu, dar a întors capul nepăsătoare. Sînt euforică. În sfîrșit am îndrăznit să plec. Să-mi spulber punțile și să sar în gol.
Îmi vine iar în cap Brîncuși, cum a mers el pe jos pînă la Paris, „nemaiputînd să rabde”, dorind să ajungă într-o țară care să îi sprijine creșterea spre infinit. Îmi amintesc cum minunata noastră Românie a avut o durere teribilă în cot vizavi de operele lui care, din punctul ei de vedere, puteau pribegi mai departe prin lume. Rătăcite. Cum puteau să se ducă pe apa sîmbetei și minunățiile plantate chiar aici, între deal și vale. Pe meleaguri dulci carpatine unde primari incompetenți spală și distrug Poarta Sărutului sau adolescenți săraci cu duhul își mîzgălesc inițialele pe Coloana Infinitului. Oameni cu respect și drag față de cultură.
Părăsiți, toți sîntem părăsiți. Lăsați de izbeliște. Fiecare pe cont propriu.
Mai arunc o privire peste umăr către ea, țărișoara mea, e frumoasă, dar frumoase sînt toate. Uite și niște oițe. Picături de alb pe pătura verde a dealurilor. Sînt frumoase cînd le privesc de la distanță, cînd nu mă mai simt rătăcită în mijlocul lor.
La graniță, procedura e simplă și cunoscută din moși strămoși. Deși călătorim legal, complet nevinovați de vreo încercare mîrșavă, șoferul nostru întinde pașapoartele cu cîte o hîrtie de 10 euro înăuntru. Urmăresc mișcarea îndelung exersată prin care vameșul își extrage mita și o face dispărută, în timp ce ne verifică actele. Vorba vine, că verificarea se termină extrem de repede. Procedura se repetă și la granița românească și la cea maghiara. Niciunde altundeva. Nu la francezi, nu la englezi. Doamne feri! La englezi chiar pierdem feribotul, atîtea verificări ne fac, scotocesc prin bagaje cu lasere, scanere, cu știu ei ce. Stăm liniștiți deoparte, știu că nu au ce găsi, doar niște tigăi și plapume. Plus cărțile mele prețioase.
Dor?! Nu, nu o să-mi fie dor de obiceiul mitei, pe care îl urăsc cu patimă. Ce ușurare să nu mai trebuiască să strecor vreodată bani în buzunarul nimănui! Să mă ploconesc. Să mă dizolv în umilință. Ce binecuvîntare ca toți să-și facă treaba pentru care sînt plătiți.
A șasea persoană din microbuzul plin de surprize era tot un tinerel, tot 27, cifra magică, la fel ca Ionuț și mama bebelușului. Noi nu ne încadram, bătînd spre dublul sumei, dar speram să nu fie un incovenient major în supraviețuirea în condiții extreme. Pacientul nr. 6, pardon, călătorul, mi s-a părut cam pămpălău. Plus bădăran, o combinație nefericită care s-a transpus în tot felul de chestii enervante. Activat de reflexele pavloviene, Pămpălăul a decis să nu mai fumeze deloc afară, în pauzele scurte și dese pe care le făceam, ci deodată cu șoferul. Aprindea Ionuț o țigară și de-abia respiram, aprindea și el una. Fum dublu peste tărtăcuța mea. După cîteva ore, s-a decis să se și descalțe, că de, probabil nu mai avea circulația prea bună după cîte țigări băga!
Pe la a treia țigară, am tras adînc fumul în piept, am avut o tentativă de atac de panică și, realizînd că n-am nici o pungă de hîrtie la îndemînă în care să suflu disperată, mi-am zis hotărît, vorbind cu una din personalitățile mele multiple: „E alegerea ta! Te enervezi să crape inima-n tine sau accepți. E pur și simplu alegerea ta”. Am ales să stau pașnic și înțelept, doar nu era să fi citit degeaba atîtea cărți de self development. Uimitor a fost că a funcționat. Căldura, fumul de țigară, lentoarea cu care ne tîram înainte pe drumurile șerpuite ale lumii, pauzele pe care le făceam ca să mănînce bebelucu’, toate și-au pierdut iuțeala, starea latentă de agresivitate. Și culmea, ăla micu’ era cel mai cuminte bebeluș din toate timpurile. A răbdat, sărăcuțul, două zile și aproape două nopți în canicula care îți lipea hainele de tine, zdruncinat și hurducat, n-a plîns aproape deloc. Dar asta pentru că avea o mama eroină. Nu știu de unde învățase mămuca lui să fie așa o mamă, dar era minunată în iubirea ei pentru bebelușul cel gingaș și prețios. I-a cîntat, s-a jucat cu el, i-a vorbit și l-a iubit, nezdruncinată în devotamentul ei, aproape non-stop, nu știu cînd a dormit. O dată nu s-a enervat, o dată nu i-a sărit muștarul.
În mica noastră lume călătorind pe patru roți părea să fie toată România, călătorind odată cu noi. Cu o parte însemnată a oamenilor ei. Migranții. Eram simboluri naționale.
Pămpălăul bădăran era un fost deținut, închis pentru trafic de persoane și carne vie, din care nu se alesese cu nimic, măcar dacă ar fi avut un cont frumușel pe undeva, ar fi meritat să facă închisoare, după vorbele lui. Dar așa, de-aiurea, nu i-a plăcut. A fost un prost. Acum mergea să lucreze în construcții în Germania. Îl ascultam povestindu-și viața și mă bucuram că avea numai 27 de ani, nu cred că aș fi rezistat la mai mulți.
Șoferul, un Ionuț de-al meleagurilor natale, om bun la toate, descurcăreț nevoie mare, gata să tragă la muncă ca ocnașul, gata să te păcălească cu aerul lui de tinerel arțăgos, a făcut industrialul, la mecanici și uite, a reușit ceva, lucru mare! Și-a găsit drumul în lumea asta sălbatică și schimbătoare. Adaptabil ca un cameleon. A parcurs 2300 de kilometri în 42 de ore, dormind două ore într-o parcare din Germania și alte două ore în timp ce așteptam feribotul. Conducînd continuu, cu mare măiestrie și siguranță, știind totul despre drumuri și mașini, navigînd cu ușurință pe dreapta, prin traficul Londrei, de zici că nu era românaș de Valea Jiului, ci ditamai șoferul de taxi londonez. Exploatat de patron (ce nenorocit își trimite omu’ să conducă în halul ăsta?! Fără aer condiționat, fără somn, fără cine știe ce salariu?!), dar spunînd mîndru: „Pe mine nu mă conduce nimeni, eu dorm cînd vreau și de cîte ori vreau. Pot oricînd să îmi găsesc altă slujbă.” Bineînțeles că Ionut, șmecheraș ca tot românul descurcăreț, ne-a încărcat și nouă în bagaje niște cartușe de țigări (patru, numărul legal) pe care le-a trecut cu ușurință prin toate vămile Europei cu scopul declarat de a le vinde și a cîștiga niscaiva gologani. Jos pălăria pentru șoferul nostru. Toată admirația mea. A fost blînd și răbdător, o dată nu s-a enervat, a șofat întruna în timp ce noi sforăiam doborîți de caniculă, s-a descurcat de minune și ne-a dus teferi la destinație.
Mama bebelușului era însăși „Mama”, cu toată iubirea și dragul ei de familie, atît de răbdătoare și caldă cu pruncul ei, fată descurcăreață, o luptătoare, locuind acum în Londra, construindu-și o viață, cu migală și încăpățînare, alungată și ea din țara ei, de lîngă mama ei, care rămăsese să plîngă de dorul celor duși departe. Terminase chimia și se angajase în România, dar repede și-a dat seama că urma să fie o săracă toată viața. Alungată, dar atît de curajoasă, făcînd glume la tot pasul, făcîndu-ne să rîdem cu umorul ei frust, proaspăt. „Tată-so e oltean, spunea ea rîzînd, pupăcindu-și bebelașul, care umbla disperat după țîță, maică-sa îi moldoveancă. Ce putea să iasă?! Un flămînd! Ionuț, oprești un pic, că mă linge pe față „Moldova”. Trebuie să îi dau să mănînce. Ia uitați-vă cum mănîncă: stilul hapsîn! Și dacă îl zgîlțîi, nu vomită, că-i moldovean.” Copilașul zîmbește zen, cu burtica plină. În mica noastră scoică călătoare, el e alfa și omega.
Și uită-ne și pe noi, profesorii expirați, intelectuali rasați, gata să filosofăm despre orice, blînzi și cam aerieni, poate chiar cam trăncălăi, trăind în bubble-ul nostru de atîta timp, încît nici nu mai știm cum se trăiește, cum se acționează, cum se luptă, dar gata să schimbăm asta acum, în prag de pensionare.
Pe șosele, dintr-o țară-n alta, covidul a devenit ceva abstract, ceva inerent condiției noastre umane, ceva de care nu te mai temi. Poate să te omoare, dar tot așa pot un infarct sau un AVC.
Fiecare kilometru parcurs, de peste un an, începînd cu boala, m-a dus, lin sau zdruncinat mai departe de fosta mea viață, mai aproape de mine însămi. Cu fiecare kilometru am simțit cum devin tot mai autentică, cum adevărul întregii mele ființe răsare și strălucește ca un far la un capăt de mare, eliberîndu-mă de ipocrizie, de grabă, de toate relele maturității, de eleganța cuvintelor alese, de toate artificiile care mă protejau de viață. Eliberîndu-mă de forme. Mă simt adevărată. Îndrăznesc. Trăiesc.
Bineînțeles, Anglia ne-a primit cu brațele larg deschise, la fel ca fiul nostru căruia încă îi rîde fața. De fapt rîsetele noastre, ale tuturor răsună prin toată casa. Nu am să mai fiu niciodată o mamă care plînge după copilul ei dus departe, sînt aici, am venit. Și am adus și rădăcinile cu mine.
Foto: flickr.com
