Pentru că...
“Omul de mic și pînă la bătrînețe tot învață.
După părerea mea nu-i văd rostul pentru că oricum moare. Poate din curiozitate.
Și de aici starea aia de nimic. Se află undeva în inima mea. Fără vlagă, fără viață.”
(Otto)
Mă uit cu atenție pe geamurile albe, mari. Un perete întreg de ferestre de sus pînă jos și eu tot nu văd nimic. Pentru că afară e ceață groasă, dis-de-dimineață, ceață cu degete ude și moi, gelatinoase, agățîndu-se de sticla transparentă, de copaci și frunze. Totul devine neclar, plutind într-un univers paralel. Ceața-zid. Ceața-spumă care înoată alături de mine, în acest jacuzzi uriaș în care am privilegiul de a sta singură, pentru că e atît de dimineață. Sînt doar eu uitîndu-mă fix în ceața de afară, scormonind după fantasmele albe ale răspunsurilor.
Copil singuratic și precoce cum am fost (nu într-ale inteligenței, doar într-ale întrebărilor), pe la 10 ani încercam deja cu disperare să descopăr sensul vieții. Nu puteam să-mi întreb părinții, erau destul de ocupați cu de-ale zilei, așa că a trebuit să mă descurc singură. Oricum nu păreau să știe. M-am uitat de jur împrejur și, cum mă îndopam cu romane de dragoste de nebună, în ritmul de trei, patru pe săptămînă, am conchis că e simplu, iubirea e sensul vieții. Fericită că aflasem care e marele răspuns la așa o vîrstă fragedă, am început să mă documentez, adică să citesc și mai multe cărți despre iubire, mai bune sau mai proaste. Mergeam prin propria-mi viață și visam. La marea întîlnire, la sufletul pereche, la perfecțiunea sferelor. De-atîta visare cădeam pe drum drept, năucă. Secerată de orice denivelare. Am umblat cu palmele julite ani de zile. Mama mea încerca să mă trezească, spunîndu-mi că orice iubire durează doi ani și apoi rămîi pe cap cu ce ți-ai luat. Mă uitam la ea cu neîncredere și visam mai departe. Îmi adoram tatăl, nu știu despre ce vorbea.
Apoi am dat de iubire. Care s-a dovedit la fel de minunată precum mi-o imaginasem. Și mult, mult mai grea. Sufletele pereche nu erau neapărat în deplină comuniune, suferința scotea capul la tot pasul, mă zăpăcisem cu totul prin tinerețea mea „de foc și pară” și nu mai găseam sensul. Căci nu putea fi ceva ce îmi producea atîta suferință, ceva atît de imperfect, găsirea lui însemna pur și simplu că totul trebuia să fie perfect. Eram în mijlocul iubirii și sufeream destul de des, tot încercînd să ajustez colțurile de care mă loveam mereu. Și care n-ar fi trebuit să existe acolo.
Am reînceput căutarea. Am căutat prin religie (și chiar m-am străduit ani de zile!), prin niscaiva filosofie pe înțelesul tuturor (că nu mă ducea capul pentru marea filosofie a lumii! Tre’ să ne cunoaștem limitele, zău așa!). Am căutat iar prin cărțile mele dragi. M-am răsucit în toate părțile, căutînd peste tot. M-am zbătut ca peștele pe uscat. Am crezut, pe rînd, că sensul vieții e propria evoluție, strădania neîntreruptă de a deveni mai bun, relațiile omenești pline de drag, realizarea a ceva notabil pentru omenire (cu asta am terminat destul de repede, aveam doar menirea mea de profesor, care, hai, să fim serioși, să sperăm că nu a stricat prea multe lucruri! Făcînd bilanțul după zeci de ani de profesorat, am adunat vreo 11 de „Mulțumesc”; nu consider că acoperă cu totul un sens al vieții măreț, mai ales că înjurăturile or fi fost mai multe și nu le-am contabilizat încă!). Am ajuns pînă la a spune că adevăratul răspuns e distracția. Dom’le, ești aici pe planetă ca să te distrezi cît mai mult. Că ce altceva, papură vodă, să faci?! Ia ce poți, de unde poți. Mi-a trecut repede și asta. Doar supraviețuirea, pur și simplu? Păi, ce?! Sîntem animale?! Eliminate, rînd pe rînd. Au trecut decenii, viața mea s-a strecurat printre ele, mai zbuciumat, mai lin, sensul vieții s-a tot schimbat de la decadă la decadă, cameleonic, în funcție de treburile pe care le aveam de făcut. De etapele pe care le parcurgeam.
Acum, văzînd cît de imperfect mi-au ieșit toate, văzînd cum m-am învîrtit după sensuri mărețe ca o găină bezmetică și amețită aruncată în plină ceață (în opinia mea, găinile sînt oareșicum un simbol al prostiei și neajutorării), acum, văzînd că alergarea spre aiurea e veșnică, nu mă mai agit și zîmbesc înțelept. Știu că nu există un anume, unic sens al vieții. Poți conștientiza asta și apoi poți cădea în gol. Sau poți să te ocupi, plin de curaj, de ceea ce ai. Și aici devine măreț omul (implicit și eu, normal!). În loc să se prăbușească la pămînt, dîndu-și seama de propria-i nimicnicie, în loc să se tîrască ca o rîmă netrebnică, totuna cu ceața și lipiceala ei, se ridică. Zîmbește. Mai face un pas înainte. Se bucură. Trăiește pur și simplu. Găsind sensul în toate micile perfecțiuni ale zilei și ale lumii.
Așa că și eu surîd și mă bucur.
Pentru că sînt acum în acest jacuzzi plin de spumă-ceață, plutind netulburat ca o navă prin ceața atotputernică, savurînd liniștea și singurătatea toamnei de afară, așa cum numai într-un bazin de apă caldă poți să o faci. În timp ce te transformi încet, încet în scoică, și asculți chemarea mării strecurată spre tine de tare departe.
Mă bucur de cîte ori pot.
Pentru că soțul meu mă face să rîd în fiecare zi și umorul lui e ca o apă limpede și proaspătă, înlăturînd din calea ei tristeți și griuri cotidiene. Pentru că născocește mereu tot felul de aiureli și hobby-uri trăznite care nu mă lasă să mă plictisesc. Pentru că e mereu acolo, cu mîna lui caldă, gata să mă prindă de cîte ori mă împiedic. Și mă împiedic des, pentru că tot năucă am rămas.
Pentru că sînt înconjurată de bucurii, petale delicate, aripi de fluture, praf de colibri și gingășii copilărești.
Uite lumina asta aurie, cum se filtrează printre frunzele bogate încă, amestecîndu-se cu verdele lor îngălbenit. Și tufele acelea de flori tomnatice, de un mov sprințar. Chiar și frunza pe cale să se desprindă, umedă, lucioasă, un amestec de rubiniu și galben de gutuie. Pomul care încă adăpostește mere roșii, plesnitoare de dulceață și frumusețe. Aerul proaspăt, răcoros, toamnă aburită, cu licăriri de vară.
Pentru că îmi plac diminețile cînd mă trezesc devreme, pe la 5, și am o grămadă de timp înainte de a începe asaltul luminii, timp să ascult muzică, să beau cafea și să mă simt extraordinar făcînd lucruri care îmi plac, știind că toate frumusețile zilei mă așteaptă imediat după ușă.
Nu contenesc să mă bucur.
Pentru că vacanțele sînt atît de glorioase și solare. Libertatea dulce a nimicului și a posibilului e în plină înflorire, merită să trăiești numai pentru astfel de vacanțe și pentru miraculosul lor.
Pentru că iubesc atît de mult marea, încît toate revederile noastre sînt pline de bucurie și rîs, de împăcare cu mine însămi, de minunare în fața frumuseții ei neasemuite. În fața regalitații ei.
Pentru că toată viața am avut cărțile. Tovarăși de drum mai buni, mai înțelepți, mai credincioși nu există. Sînt tot timpul înconjurată de cărți și ele sînt zidul-pavăză dintre mine și relele lumii, zidul pe care înfloresc cele mai frumoase grădini ale imaginației mele.
Pentru că fiul meu e ca un bonsai frumos, altoit direct pe sufletul meu, pentru că stă acolo în lumină în timp ce se răsucește în alte și alte bucle și ramificații ale propriei lumini. Rocă, rădăcini și piatră, iubire și feng shui.
Fiindcă există călătoriile. Ce poartă cu ele un sens anume, care pe mine mă reconectează mereu cu sinele meu ancestral, etern. Dincolo de efemeritatea călătoriei, toate construcțiile zilei obișnuite dispar și umblu prin lume cu sinele esență la vedere, neascuns, neprotejat, rotunjindu-se în sine însuși ca o cochilie de animal marin îmbibată cu esență de ocean și vînt.
Pentru că există pastele cu arome de busuioc verde și de roșii coapte în soare italian. Deliciile japoneze. Amalgamul apetisant al unui dish thailandez. Unele mîncăruri pot constitui un scop perfect articulat în toate silabele lui delicioase, căci savurarea lor face trăitul o experiență atît de deplină, de completă, de suficientă sieși. Asemenea unui salt cu parașuta, în deplină libertate și eliberare. Nu am sărit încă, dar aș putea. Pînă atunci savurez rontunjimi culinare.
Pentru că am rîsul voios al prietenelor mele. Brațele lor deschise. Curajul lor în fața vieții, căldura permanentă a zîmbetului lor către mine. Lupta noastră comună, drumul și celulele noastre înrudite.
Am atîtea lucruri care mă bucură. Care mă ajută să găsesc sensul, felinare ce împrăștie întunericul de pe drumurile lumii. Mesele servite în familie. Cu rîsete și oameni buni și dragi. Apa rece cînd mi-e sete. Ploaia și vîntul cînd eu sînt la adăpost, Acasă. Iarna cînd o înfrunt din fața șemineului, cu focul dansînd vesel dincolo de imensitatea albă. Felul în care poveștile iau naștere în capul meu și înfloresc acolo, cerînd să fie scrise și aducîndu-mi împlinire, rotunjindu-mi zilele și dîndu-mi un înțeles. Plăcerea de a face prăjituri și de a încerca rețete noi, micile capodopere parfumînd aerul casei cu arome de vanilie și scorțișoară. Copiii cu suflet dulce si ochi luminoși. Mă bucură permanent curajul omului de a păși mai departe. Unic și singur în tot universul, ridicînd piciorul și articulînd încă un pas, pas după pas. Căutîndu-și misiunea. Îndeplinind-o și căutînd-o din nou. Nebăgînd în seamă nimicul. Rîzînd cu toată ființa în mijlocul tragediei eterne. Smulgîndu-și bucuriile, una cîte una din ghearele rapace ale timpului.
Tocmai am terminat Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieții. Ăsta să fie răspunsul?! Că trebuie să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieții și, în schimb, să ne gîndim că noi înșine sîntem întrebați asta de către viață – zi de zi și ceas de ceas?! Poate ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce așteaptă viața de la noi. Și viața le are pe ale ei, știe ea ce știe. Mereu cere de la tine ceva și mereu e altceva. Neașteptat. Și dacă știi de ce, poți orice. Absolut orice.
Uite, s-a împrăștiat și ceața. Cerul zîmbește senin deasupra munților încărcați de frumusețea toamnei, copacii își creionează dantelele în filigran de frunze zburătoare.
Nu știu care e sensul vieții. Chiar nu știu. Dar știu că viața e aici, de jur împrejurul meu. Și o să-mi spună curînd ce vrea de la mine. Cum a făcut-o întotdeauna.
Foto: flickr.com
