Insule în derivă

20 aprilie 2020
Insule în derivă jpeg

Ordonanță de război. Tot exportul de cereale și biscuiți va fi anulat. Țara nu are destul grîu să facă față secetei de anul acesta, pandemiei și viitorului sumbru. Imagini la televizor cu recolte deșertice. Vom muri de foame.

Oamenii, care de-abia încetaseră să își cumpere tone de făină, o iau de la capăt, sacii se îngrămădesc prin cămări, mai ales cu făină ungurească, care e peste tot. Ia te uită, ungurii au făină de dat! După o săptămînă, ordonanța e anulată, s-a descoperit că, de fapt, avem grîu destul, cine știe pe unde era dosit, putem exporta biscuiți. Ce ușurare! Nu știu ce o să facem cu toată făina cumpărată, este și pîine din belșug în toate magazinele.

Ordonanță de război. Poliția va umbla din casă în casă să livreze lumina sfîntă. Mă întreb cum e posibil așa ceva. Sînt doar cîțiva polițiști și milioane de oameni. Președintele spune „Stați în casă sau o să muriți”. Ministrul de interne spune că putem ieși să îi întîmpinăm pe polițiștii ce poartă torța. După o zi se anulează, se reajustează. Cei ce vor împărți sfințenia vor fi voluntari de la biserică, care o vor da asociației de locatari, care o va distribui oamenilor din bloc. Mare organizare, mare. Se știe că nu sîntem buni la organizare. Neam latin, de. N-avem disciplina nordicilor. Asta nu ne oprește să credem că în două zile o mare rețea de distribuție se va întinde pe tot cuprinsul țării. Pîinea tăiată de mîini străine, împachetată de alte mîini, transportată și împărțită de altele și altele. Mai știi?! Poate nici un virus nu va supraviețui pe coaja ei dulce, pentru că e sfințită. Nu reușesc să înțeleg dacă nu sîntem cu toții idioți din basmul „Hainele cele noi ale împăratului”. El umbla gol pușcă, crezînd că e purtătorul avangardist al modei, toți îl lăudau ce minunate haine are. Absolut similar, din punctul meu de vedere.

Realizez brusc de unde îmi vine spiritul permanent de contradicție și neîncrederea profundă care mă stăpînește. Cînd asta îți face statul, nu e de mirare că oamenii circulă nepăsători prin piețe și supermaketuri, că ajung să facă exact invers, de parcă le-ar fi contorsionate comenzile, pe acolo, prin măruntaiele creierului. „Stați în casă” înseamnă „Hai afară” și viceversa.

Cum ai putea fi altfel pe aceste meleaguri bîntuite medieval de demonul îndoielii?! Ai un antrenament de zeci de ani, te-ai obișnuit deja să nu ai încredere în stat, statul nu funcționează aici, între deal și vale. Statul eliberează violatori, închide spitale sau le lasă în paragină, statul acesta își lasă profesorii să se îmbrace de la second și îi ceartă public, după ce i-a ascultat agresiv pe la uși cu echipe de filmare. Statul acesta nu e în stare să își construiască un sistem eficient de irigare pentru a-și salva recoltele, deși deține tehnologie 5G. Un stat care nu are oameni să își ridice șoselele din praf și să își recolteze roșiile, dar trimite mii de oameni în alte țări. Avioanele nu mai zboară, dar totuși zboară. Diaspora e minunată, diaspora e oribilă. Să vina înapoi, dar să plece odată!

Și, peste toate, primari care îngenunchează în stradă ostentativ credincioși, avînd grijă să fie filmați, miniștri care vorbesc despre cît de esențial e Dumnezeu în viața acestei nații, vorbesc sub ochii noștri, ai tuturor, cei care știm cît de esențial e în viața lor. Îi vedem atît de clar cum respectă legile sacre. Nu minți, nu fura, nu înșela. Despre ei e vorba. Știm asta pentru că se bat cu pumnii în piept. Nici un bogat nu va păși în Împărăția Lui. Ei toți sînt săraci lipiți. Și primarul care îngenunchează și ministrul care rupe izolarea la domiciliu pentru ca oamenii să fie binecuvîntați cu lumină. Nu am încredere în credința lor. Se prefac. Prefăcătoria e desenată cu tușe atît de groase pe fața lor, încît par niște marionete fără viață, bolborosind chestii incerte de care ei înșiși se îndoiesc atît de tare, încît a doua zi le schimbă. Sfoara i-a tras în altă parte. Sănătatea poporului?! Bunăstarea lui?! Alegerile?! Nici ei nu știu. Poporul acesta e atît de sălbatic și de necăjit, încît poți să-i bagi religie cu lingura pe gît și o să suspine fericit, uitînd ce puțină lumină e în jurul lui.

Sînt profund tulbure, dar un lucru știu sigur. Nu am încredere. Neîncrederea mea a fost construită cu grijă, an după an, vîrstă după vîrstă, decret după decret. Ca o fortăreață menită să-mi salveze viața. Nu am încredere nici cînd trec strada, pe trecerea de pietoni, cu semaforul verde. În orașul acesta au murit mulți oameni pe trecerile de pietoni. E un oraș mic și pașnic, dar acest gen de crime e frecvent. Așa că stau la distanță de bordură (uneori mașinile au intrat pe trotuar și au dărîmat inclusiv stîlpii de curent, chiar în centrul civic), stau și aștept culoarea verde și apoi, ca un războinic încercat, trec strada, aproape în fugă, uitîndu-mă continuu stînga-dreapta să văd eventualul șofer nebun care vine cu viteză și are ca unic scop să îmi curme definitiv firul. Așa se traversează în România, prevăzător. Cu sănătoasă spaimă existențială. 

Nu am încredere la cumpărături cînd sînt înșirate toate produsele pe bonul kilometric. Stau și verific, dacă m-au înșelat?! Dacă m-au înșelat cu 3 lei?! Nu se admite așa ceva.

Nu am încredere că o să îmi primesc pensia cînd va fi să fie pentru că de zeci de ani se spune că nu mai sînt oameni în țara asta care să muncescă, că nu sînt destui, oricum. E clar, chiar dacă eu am muncit, voi fi bătrînă în curînd și muritoare de foame. La pensie (pe care probabil nu o s-o primesc), voi intra în categoria cea mai batjocorită a acestei țări. Din doamnă o să devin babă. Prevăzătoare, m-am înscris la pilonul II și ce să vezi, statul a atentat la el, gata să îmi distrugă micile economii. Jalnice, dar gata să dispară și alea. Încă nu au fost subtilizate, în curînd, probabil. La o nouă criză. Și dacă nici asta nu e criză!

Nu am încredere în oameni. De-a lungul vieții am fost fraierită de atîtea ori, încît mă mir eu însămi cît sînt de idioată. E de ajuns ca cineva să îmi spună că nu are, iar eu sar să îi dau. Una sau alta. Apoi descopăr cum rîde în barbă și cum își flutură pe sub nasul meu tot ce are. Și are, dom’le, nu glumă! Iar eu tot așa rămîn. Fraieră. Săracă. Numai pentru că nu vreau să trag linie și aici. De cîte ori am fost păcălită am vrut să mă schimb, întreaga mea ființă rațională se revolta pe altarul neîncrederii. Mă avertiza. Să nu cred. Cu majuscule. Am luptat din răsputeri cu tăișul propriei lucidități. Pentru că aici nu-mi era în pericol viața, ca la trecerea străzii. Doar buzunarul și stima de sine. Dacă dau peste cineva care chiar are nevoie de ajutor?! Și atunci cum aș putea să nedreptățesc pe cineva onest? Mai bine fraieră. Încă o dată și încă o dată. Și mereu.

Nu am încredere că cel mai bun o să ia postul. Știți cu toții despre ce vorbesc.

Nu am încredere că sînt iubită. De atîtea ori greșesc, sînt atît de imperfectă și am fost învățată că trebuie să meriți ceea ce ți se întîmplă. Trebuie să lupți pînă la sînge ca să meriți. Să-ți șiroiască sîngele din pumni și din suflet. Și sînt sigură că eu nu merit.

Nu am încredere în șosele, în spitale și doctori, în sistemul școlar.

Nu am încredere în legile statului, în polițiști. Nu, nici în președinte. Care stă acolo, ca un profesor țeapăn, plictisit și plictisitor, dojenindu-și clasa. Noi toți sîntem elevii lui, neegali cu el, în mod evident. Nu mai sînt elevă de mult, mă descurc singură. E evident, după tonalitatea discursului și după repetițiile înfiorător repetate că nici el nu are încredere în deșteptăciunea poporului român. Îi mai dă cu statul în casă, apoi cu amenințările, uneori scapă frîiele și ajunge la ce-l interesează cu adevărat, îi ceartă pe politicieni. Alți elevi.

Mai nou, nu mai am încredere nici în vreme. A luat-o razna de tot.

Mă simt ca un șoarece de cîmp, fugind înspăimîntat din tufă în tufă, în zig-zag, gata să fie atacat din toate părțile. Vulturii de sus, șerpii de jos, lupii, vulpile, insectele veninoase, toate sînt gata să îmi curme fuga. E un exercițiu de o viață.

Cum o fi să trăiești într-un stat în care ai încredere?! Nici nu-mi pot imagina. Mi-e frică chiar și de acest exercițiu de imaginație. Să ai încredere că dacă ajungi la spital ești tratat cu profesionalism și respect, să ai încredere că șoferii nu te vor omorî pe trecerea de pietoni și nici în trafic, în timp ce tu circuli regulamentar cu viteză redusă. Să știi că legile sînt respectate, că poliția te ajută. Că te amendează numai dacă ai greșit cu adevărat. Nu pentru că nu ai scris ora de întoarcere de la cîmp, după o zi de muncă istovitoare. Că îți vei primi pensia și vei fi susținut la greu de brațele demne de încredere ale Statului. Că vei reuși să rămîi în echilibru fundamental, că ai această autostradă modernă, netedă și lucioasă, cu patru benzi, pe care poți merge fluierînd pînă la capăt.

Nu am încredere în nimeni și în nimic. Doar în mine. O să mă descurc eu cumva. De o viață exersez descurcatul pe cont propriu.

Lupt pe ultima redută aici. Doar eu și familia mea. Sîntem o insuliță mică de încredere în oceanul de neîncredere palpabilă, vîscoasă. Vă dați seama?! Sîntem o țară de mici insulițe plutind în derivă.

În piețele și supermarketurile pline de oameni, cu sau fără mască, dar înghesuindu-se ca vitele la tăiere, eu văd doar insule de neîncredere, atît de mici încît, conform legilor entropiei universale, sînt atrase una de alta pînă la ciocnire, pînă la anihilare. Haosul e religia noastră.

Simt că trebuie să fac ceva. Trebuie să calc pe pămînt solid. Nu mai pot să mă sufoc în nisipurile mișcătoare ale neîncrederii. Nu mai pot trăi cu groaza că statul o să-mi vină de hac. Într-un fel sau altul. Nu mai pot să fiu doar o insulă. Limitată. Înspăimîntată. Colectînd haos din haos.

Nu mai pot și gata. Vreau Lumină!

Foto: wikimedia commons

Un pahar cu apă jpeg
Un pahar cu apă
Pășește afară din deșertul lumii. Nu-ți trebuie decît curaj.
Țineți minte trei cuvinte: Criză, Premier, Președinte! jpeg
Țineți minte trei cuvinte: Criză, Premier, Președinte!
Vremea sloganelor goale a trecut, puneți-vă centurile, criza e România Noului Normal.
Virusul ca metaforă jpeg
Virusul ca metaforă
Alienarea era un sentiment real al vieții. Însă în zilele noastre nu mai poate fi așa. În extazul comunicării, subiectul se contopește cu obiectul, interiorul cu exteriorul, toată lumea este conectată organic cu toată lumea și cu toate.
Alergînd pe sloiuri de gheață jpeg
Alergînd pe sloiuri de gheață
De cînd cu pandemia asta nenorocită, ne amînăm și respiratul. Ne-am pierdut chipul în spatele măștilor albe. Nu mai știm cine sîntem. Îmbrățișările, libertatea și rîsul cu prietenii au fost amînate și ele.
Reflecții din izolare jpeg
Reflecții din izolare
Starea de anxietate este crescută și este firesc să fie așa, sunt multe necunoscute, iar predictibilitatea vieții ce părea că o avem a dispărut.
Nu pot să respect nefericirea jpeg
Nu pot să respect nefericirea
Nu înțeleg sentimentul de cușcă, de colivie, pe care îl trăiesc, nu pot pricepe starea mea de privare de libertate.
Pandemia și igiena mentală  O tentativă de discreditare a Realității jpeg
Pandemia și igiena mentală. O tentativă de discreditare a Realității
Constat, cu ocazia acestei pandemii, pentru a nu știu cîta oară, cît de mult și cît de profund  contactul prelungit, neîntrerupt, cu Realitatea dăunează sănătății mentale.
Gînduri post pandemie: părăsim orașele! jpeg
Gînduri post-pandemie: părăsim orașele!
Astăzi trăim o pandemie similară ca simptomatologie, impact și măsuri adoptate cu ciuma pulmonară, iar orașul ne riscă viața în loc să ne apere.
Micro granturi pentru artiștii independenți jpeg
Micro-granturi pentru artiștii independenți
Micro-granturile ADFRSurvival se adresează talentelor emergente și actorilor independenți.
La fel de izolată ca înainte, dar mai empatică jpeg
La fel de izolată ca înainte, dar mai empatică
Am înţeles că tuturor ne e greu, dar şi că unora dintre noi le e mai greu să accepte asta.
Karma e karma, neh? jpeg
Karma e karma, neh?
Creația se naște de multe ori din suferință, dintr-o fractură a spiritului.
Ce n am înțeles încă despre pandemie? jpeg
Ce n-am înțeles încă despre pandemie?
În acest mecanism hipercomplex tulburat de pandemie, ajungem să trăim reactiv.
New York, stare de urgență jpeg
New York, stare de urgență
În New York, lumea nu a respectat izolarea în totalitate. Dacă s-ar fi luat măsuri mai devreme, poate nu s-ar fi ajuns aici. Există mai multe focare. Momentan, cel mai mare e în Queens.
În oglindă jpeg
În oglindă
Cît de ușor este să stai la adăpost, între cei patru pereți ai tăi și să critici pe toată lumea.
Sfaturi pentru epidemie din secolul al XIX lea jpeg
Sfaturi pentru epidemie din secolul al XIX-lea
Amintindu-mi că în manual se regăsește și o lecție referitoare la epidemii și boli contagioase, m-am gîndit să împărtășesc cititorilor normele de comportament recomdandate à cette époque-là pentru a putea controla în mod corespunzătoar astfel de momente dificile, în măsura în care era posibil, în condițiile date.
Intimitatea în vremea pandemiei jpeg
Intimitatea în vremea pandemiei
Închiși între patru pereți și cu măsuri de distanțare socială impuse de autorități, cum ne mai raportăm astăzi la intimitate? Nu ne mai ținem de mînă, nu ne mai îmbrățișăm. Nu ne mai spunem că o să fie bine, pentru că nu știm, de fapt, cum o să fie. Ne sunăm prietenii și părinții și vorbim mult.
Să vorbim despre moarte jpeg
Să vorbim despre moarte
Frica de moarte se află în centrul tuturor activităților noastre și este sursa angoasei noastre existențiale.
Primăvara disperării noastre jpeg
Primăvara disperării noastre
Nu sînt împăcată cu perioada asta. Nu sînt senină și nu sînt deloc zen. Nu am confortul psihic pentru a fi așa.
Paradoxul liniștii jpeg
Paradoxul liniștii
Dacă am mizat pe convingerea că serviciul sau produsul nostru va beneficia de interes necondiționat (și neîntrerupt!), fără a ne pune problema existenței noastre și în condiții precare, sau dacă am știut că jobul nostru tinde să iasă din sfera importanței în viitorul previzibil, însă am sperat fără temei că acest viitor este un concept prea îndepărtat pentru a-l scoate din abstract, atunci sîntem de vinovați pentru ceea ce trăim astăzi.
Ceea ce nu ne omoară ne sperie jpeg
Ceea ce nu ne omoară ne sperie
Principiul psihologic care ne face să ne temem de gripa porcină, de gripa aviară sau de COVID-19, dar nu de gripa comună, se cheamă „frica de pericole care sperie“.
The Kids Are Alright jpeg
The Kids Are Alright
Tranziția de la „de toate” la „nimic” în timp atît de scurt este șocantă, te face să anticipezi și să te ambalezi.
„Este de dorit să nu ajungem în situația de a improviza cu mîinile goale“ – dialog cu Natalia PĂTRAȘCU, medic cardiolog jpeg
Epidemia în vremea dezastrelor jpeg
Epidemia în vremea dezastrelor
De cîtva timp trăim în epoca fenomenelor care afectează profund mase de oameni care, de cele mai multe ori, nu au nici o vină în declanșarea lor.
Eternitate şi răgaz jpeg
Eternitate şi răgaz
Fiecare are din nou ceva preţios de aşteptat. Un semn bun, o speranţă, un telefon de la iubitul sau iubita de acum două decenii.

Parteneri

788x384 suzie sheehy particle ac jpg
Ieri, la Zurich, ceremonia de decernare a Premiilor Anti-Nobel
Situația politică din SUA i-a determinat, spun ei, pe organizatorii americani ai ceremoniei IG-Nobel să decidă ca ceremonia de decernare din acest an să aibă loc la Zurich.
Biserica Izvorul Tamaduirii Constanta FOTO
Șoșoacă, după anunțul demolării bisericii „clandestine” din Constanța: „Va trebui să ne omoare pe toți”
Diana Șoșoacă susține că va continua să apere lăcașul de cult și drepturile credincioșilor, lansând totodată acuzații dure la adresa administrației locale și a reprezentanților PNL și USR.
Adela Popescu jpg
„Îmi plăcea mult să merg cu groparii”. Adela Popescu, detalii neașteptate din copilărie. La ce ritual de înmormântare a participat
Invitată în podcastul lui Răzvan Exarhu, Adela Popescu a vorbit deschis despre contrastele puternice ale copilăriei sale. Deși își amintește acei ani ca pe o perioadă de o fericire intensă, actrița a rememorat și momentele tulburătoare care i-au marcat destinul.
Vedere a sitului arheologic Nimrud
Orașul ascuns Nimrud, vechea capitală asiriană uitată timp de 180 de ani, dezvăluit de arheologi
Un proiect al Universității din Udine urmărește pentru prima dată cartografierea și cercetarea sistematică a vastului „oraș de jos” al anticului Nimrud, una dintre capitalele Imperiului Asirian, situată în nordul actualului Irak.
liceeni foto
Prăpastie între școală și piața muncii. Ce învață elevii nu se potrivește cu ce cer angajatorii
Sistemul de educație din România nu este suficient conectat la nevoile pieței muncii, iar legătura dintre ceea ce învață elevii și competențele căutate de angajatori rămâne slabă. Curtea de Conturi a constatat că firmele nu sunt consultate sistematic atunci când se stabilesc programele școlare.
image png
Doi muncitori, salvați după nouă zile petrecute sub pământ într-un tunel din Nepal
Doi muncitori au fost găsiți în viață și salvați vineri dintr-un tunel al unei hidrocentrale din Nepal, la nouă zile după ce o avalanșă de gheață, roci și noroi a măturat o vale de pe cursul superior al râului Trishuli. Dezastrul a provocat moartea a peste 1.200 de persoane.
Cadou bebeto majorat
Cadouri de sute de mii de euro pentru Laurențiu Reghecampf Jr. de la Anamaria Prodan, la majorat: „Este prințul meu!”
Laurențiu Reghecampf Jr., cunoscut de apropiați și de public drept Bebeto, a împlinit 18 ani pe 31 august, iar intrarea în rândul majorilor a venit cu o petrecere fastuoasă și daruri pe măsură. Fiul Anamariei Prodan și al lui Laurențiu Reghecampf a fost sărbătorit alături de familie, prieteni și apr
gaini curte istock jpg
Scene neobișnuite în Rusia: oamenii au stat la coadă pentru a-și înregistra... găinile
Un nou ordin al autorităților ruse privind evidența animalelor domestice a provocat confuzie și scene desprinse parcă dintr-o satiră birocratică. După intrarea în vigoare a măsurii, mai mulți ruși s-au prezentat la centrele de servicii publice cu găinile în brațe.
Mini budinci cu caramel si curmale  Sursa foto shutterstock 2568766695 jpg
Mini-budinci cu caramel și curmale. Sunt gata într-o oră
Acest desert umple casa de miros de zahăr caramelizat și-ți promite că va ajunge la sufletul tuturor. Mini‑budinca de caramel și curmale se face într‑o oră, dar are gustul acela care convinge pe oricine că ai stat mult în bucătărie.