Să vorbim despre moarte

29 martie 2020
Să vorbim despre moarte jpeg

Nu mă tem de moarte, numai că n-aș vrea să fiu acolo cînd se va întîmpla. (Woody Allen)

În urmă cu ceva timp, nu mult, vorbind cu prietena mea, psihoterapeut și ea, despre cîte lucruri erau de făcut în respectiva zi și cum trebuia să ajung în mai multe locuri și să rezolv mai multe lucruri, sigur vă regăsiți în tumultul acesta, la un moment dat exclam: tu îți dai seama că într-o zi, dacă avem noroc, vom fi bătrîni și corpul nostru nu va mai avea aceeași putere și energie, ne vom mișca cu greutate și cu încetinitorul și, după cum spun atîția autori: în interior te simți tînăr, dar cînd vrei să te ridici rapid, corpul îți va arăta într-un mod brutal limitele pe care le-ai căpătat, sau că memoria începe să se degradeze și vei observa acest lucru? Atunci am exclamat către ea: cred că e timpul să vorbim despre moarte, să ne așezăm și să ne gîndim la ce înseamnă moartea! La ce credem că va fi după!

Între timp, pandemia ce stăpînește lumea, grozăvia zilelor ce le trăim și starea de stranietate ce domină azi activează mai mult ca oricînd frica de finalitate. Tot ceea ce știam ca fiind fix și predictibil realizăm într-un mod brutal că nu mai este așa.

Frica de moarte se află în centrul tuturor activităților noastre și este sursa angoasei noastre existențiale. Nu știm ce se va întîmpla cu noi după ce murim, dar ce știm este că moartea înseamnă o schimbare. Schimbarea de orice fel activează mecanismele inconștiente ce ies la suprafață într-un mod mascat, nu direct. Frica, spaima, groaza sînt sentimente ce le naște numai gîndul la moarte, iar pe unii dintre noi îi paralizează și îi împietrește. Acest lucru se poate observa cînd unii oameni nu îndrăznesc să facă nici o schimbare de frica acesteia.

Ce este moartea? - m-am întrebat și i-am întrebat pe cei din preajma mea, atunci cînd m-am confruntat cu pierderea celor apropiați. Ce crezi că se întîmplă cu noi după ce murim? Crezi în rai/iad, sau că ne vom reîncarna, sau că nu mai este nimic după, se stinge pur și simplu lumina, cîmpul conștiinței nu mai există, sîntem o energie ce doar se reîntoarce în nava-mamă numită Univers? Am ascultat diferite păreri, am căutat să citesc cît mai mult despre acest subiect, iar concluzia a fost că nimeni nu are o certitudine despre ce este moartea, fiecare și-a construit o teorie în funcție de credințele și valorile proprii, alții refuză să se gîndească și aleg negarea unei realități pe care o vom parcurge fie că vrem, fie că nu vrem, cu toții. Am ajuns la concluzia generală că moartea este o schimbare în viața noastră, fie că o vrem, fie că nu o vrem, schimbarea de la ființă la neființă a corpului nostru fizic se va produce fără tăgadă. Epifanică mi-a fost înțelegerea faptului că frica de a face schimbări ce stau în puterea noastră își are sorgintele în frica schimbării ce înseamnă moartea în viața noastră și că nevoia noastră de control se explică atît de clar în acest context. Atunci cînd am sentimentul că dețin controlul asupra vieții mele, prin a-mi controla rutina zilnică și prin familiaritatea ce mi-o dă predictibilitatea zilelor mele, sentimentul ce mă securizează că-mi pot programa rutina și activitățile, undeva îmi întăresc convingerea magică că moarte este departe de mine, că m-a uitat, că eu aș putea-o eluda.

Un mecanism ascuns al inconștientului nostru este transpus în fuga în muncă. Este și o vorbă populară „nu am timp nici să mor de cîtă treabă am”. Sau termenul preluat din engleză ce definește fuga de sine în muncă workaholic. Workaholic-ul se protejează de angoasa morții prin dependența de muncă, prin menținerea iluziei de „statut special”, după cum scrie dr. I. Yalom în tratatul său de psihoterapie existențială. Opinia acestuia este că omul avansează veșnic. Dependentul de muncă este un tip compulsiv și preocupat să o facă nu pentru că vrea ci pentru că trebuie să o facă, trăgînd de limitele omenești. „Timpul liber este timp pentru angoasă” – scrie Yalom, și atunci trebuie umplut cu diferite activități ce îi arată iluzia propriilor realizări. Sînt mulți oameni care nu știu cum să stea cu ei, ceea ce zilele acestea se întîmplă, prin starea de izolare impusă, aceștia sînt în mare suferință, sînt precum leii în cușcă. E greu, dacă pînă acum nu ai produs constant un timp de întîlnire cu sine, deodată să o faci. Mulți nu știu cum, nu înțeleg, sînt tulburați și tocmai de aceea în această perioadă vom vedea multe persoane ce se vor decompensa psihic și comportamental, adică le vom vedea dezechilibrul.

Îmi aduc aminte de un pacient ce fusese medic chirurg și care se retrăsese din activitate întrucît nu se mai simțea stabil pe mîinile sale. Acesta începuse să somatizeze retragerea sa printr-o stare generalizată de anxietate crescută, cu atacuri de panică ce-l făceau constant să creadă că face un infarct. Spunea că nu știe ce să facă cu timpul pe care îl are, cu gîndurile angoasante ce-l stăpînesc, că nu știe ce să facă cu sine, iar faptul că se află în amurgul vieții îl paralizează deși se simte tînăr în interiorul său, pentru că nu s-a gîndit niciodată că finalul va veni. Era undeva departe, cumva suspendat. S-a luptat cu moartea întreaga sa viață prin profesia pe care a avut-o, și acum el se află în aproprierea ei și nu mai poate lupta cu ea, trebuie să o accepte, e o certitudine că-i va veni rîndul într-o zi. Rememorînd discuțiile cu dumnealui, am realizat că orice schimbare ce apare în viața noastră  produce într-un mod forțat întîlnirea și conștientizarea că vom muri într-o zi și că acea zi nu este neapărat foarte departe. Frica de moarte este sursa/cauza comportamentelor noastre de la vîrstă adultă. O vedem în comportamentul workaholic-ului, este unul dintre multe comportamente de a ne evita, o vedem în preocuparea pentru hrană, întrucît hrana reprezintă viața, în adicții, fiind una din componentele psihologice ce stă la baza dezvoltării adicției de alcool, mă anesteziez iar angoasa morții se atenuează, de droguri, de jocuri, de cumpărături, de pornografie, de sex (de altfel prin sex dăm viață, sînt studii care arată că atunci cînd pierdem o persoană apropiată nevoia inconștientă este de a procrea sau adopta un copil/animal). Frica de moarte are rădăcini adînci cu impact adesea cameleonic, convertite și ascunse în simptome care par să nu aibă nicio legătură.

Într-o situație cum este cea actuală, oamenii pot avea reacții bizare, iraționale sau pot dezvolta comportamente agresive, narcisice, după cum scria Fromm. Paradoxal, narcisismul este, în același timp, necesar pentru supraviețuire, dar și o amenințare la adresa supraviețuirii. Reacții de panică, de suferință copleșitoare sau din contră, gîndire magică că nu vor păți nimic, specifice zonei infantile: pe ei nu-i va atinge, ei sînt infailibili, aici sînt cei care nu respectă regulile de igienă, de izolare etc. Acest tipar mental este un mecanism de apărare ce implică compromisul la nivel inconștient: dacă fac asta și asta, și asta (gen mănînc sănătos, nu fac vaccinuri etc.), sigur moartea va fi departe de mine și poate chiar m-a uitat. Totodată, activează zona infantilă specifică copilului, gîndirea magică cum că nimic rău nu se va întîmpla, viața este un rîu în care curge lapte și miere pe un fond fondant roz. Nu știu cine ne-a promis că așa va fi viața, mai degrabă cred că vine din poveștile spuse din copilărie, că vom fi fericiți si vom trăi tineri veșnic, după cum era basmul „tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte”. Brene Brown scrie despre faptul că suferim mai mult, dacă nu ținem seama că schimbarea, efemeritatea, pierderea și moartea, paradoxal, sînt exact cele pe care putem conta că se vor întîmpla cu certitudine și că sîntem aici pentru o scurtă vreme.

32041296740 b0f24ee34f o jpg jpeg

Atul Gawande, în cartea sa Being Mortal, vorbește despre finalitatea vieții și despre ce contează la sfîrșitul acesteia. Cartea este tradusă la noi sub titlul Să vorbim despre moarte, iar în ediția a fost reeditată sub titlul Sîntem muritori. Autorul este medic chirurg, scriitor și profesor la Harvard. Pornește de la clasica povestire a lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici, în care acesta în vîrstă de 45 de ani se îmbolnăvește subit, starea de sănătate degradîndu-i-se zi după zi pînă cînd înțelege că se apropie de finalul vieții, deși toți cei din jur îi încurajau negarea finalității de care se apropria. Acesta, furios, își exprimă suferința, spunînd că nu-i este nimănui milă de el și că ceea ce își dorește este blîndețe și alinare și să vorbească despre moarte întrucît aceasta este frica cea mai mare a sa, dar datorită modului în care societatea este educată nu avem curajul sincerității și evităm acest subiect. De altfel, uneori egoismul membrilor familiilor este transpus printr-un act de cruzime, acela de a-l menține în viața pe cel bolnav, cu prețul unei suferințe fizice și psihice uriașe a acestuia. Dacă ne-am pune simpla întrebare: oare dacă aș fi eu cel bolnav, mi-aș dori să mai trăiesc în felul acesta, suferind în acest fel și nemaiavînd o calitate a vieții, legat de tot felul de aparate cu tuburi ieșind și intrînd în mine? Un exercițiu de reflexie ce ne îndeamnă să ne confruntăm cu finalitatea și cu suferința și să ne pregătim oarecum. Nu vom fi niciodată pregătiți, dar faptul că ne vom da voie să acceptăm moartea ca pe o certitudine, va crește calitatea vieții. Yalom spune că cei care acceptă impredictibilitatea vieții sînt cei care trăiesc mai echilibrați.  

Gawande scrie despre cum nu sîntem pregătiți și nici nu sîntem învățați să facem față finalității, cu compasiune și deschidere, cum ne încrîncenăm în a-l salva pe cel ce se află spre final de viață cu orice preț, deși această salvare nu înseamnă o calitate a vieții celui aflat în suferință, ci mai degrabă un chin. Lipsa educației în privința acestui subiect și egoismul propriu de a nu pierde persoana respectivă, deși nu mai sînt șanse pentru acesta și îi vedem chinul, ne fac să ne luptăm cu plecarea acestuia într-o bătălie care este deja pierdută. Autorul vorbește despre tiparul cognitiv în care funcționa atunci cînd era în putere și cum nu s-a gîndit că într-o zi va fi de cealaltă parte a halatului de medic, adică în rol de pacient, și cît de puțin este pregătit să conducă o viață spre final și nu să o salveze.

Inserez un scurt fragment din cartea dr. Gawande:

„Slavă Domnului că mă pot duce singură la baie ”, mi-a spus Makover. „Te gîndești că nu-i mare lucru. Dumneata ești tînăr. O să înțelegi cînd o să fii bătrîn, dar să știi că nu există lucru în viață mai important decît să te poți duce singur la baie.” Mi-a spus că în februarie împlinea 100 de ani.

„Este uluitor”, i-am spus.

„Este îngrozitor”, mi-a răspuns.

I-am spus că bunicul meu trăise aproape o sută zece ani.

„Doamne ferește!” mi-a răspuns.

Philip Roth în romanul Povestea lui orișicine spune că: „Bătrînețea nu este o luptă. Bătrînețea este un masacru”. Refuzul irațional de a încerca să nu ne gîndim la bătrînețe și la finalul vieții este consecința societății de azi, de neacceptare a implacabilității vieții și a morții. În momentul bolii și al bătrîneții oamenii nu-și mai doresc lucruri materiale, ci să-și poată menține autonomia, mobilitatea, libertatea de a face ei alegerile și să nu devină izolați. Atunci cînd boala este evidentă, prioritatea nu este cum să-și prelungească viața, ci cum să evite durerea, să-și păstreze luciditatea, să-i aibă în jur pe cei apropiați, să-și poată lua rămas bun, să nu fie o povară pentru cei din jur, să-și anestezieze frica atunci cînd pendulează între delir și realitatea că nu vor mai părăsi locul în care se află.

Sîntem muritori și îmbătrînim, este un adevăr fundamental pe care oricît îl evitam prin diferite mecanisme inconștiente pe care ni le construim măiestru, tot aici vom ajunge.

Conștientizarea momentului prezent ce-l avem și acceptarea a ceea ce va urma este cea mai sănătoasă abordare pe care o putem avea, întrucît sîntem datori cu o moarte, cu toții. Conștientizarea morții poate provoca o imersiune autentică în viața noastră. Ideea este să reducem starea de angoasă la cote confortabile și să învățăm să trăim acceptînd impredictibilitatea vieții ca fiind fondul însăși al propriei existențe. Depinde cum o privim, ca pe ceva ce ne sperie, sau ca pe ceva ce face parte din firescul Universului în care locuim. Înțelegerea faptului că timpul are un sfîrșit poate fi un dar.

Închei cu ceea ce spunea Oliver Sacks la finalul vieții sale, prin faptul că își recunoștea teama ce o simțea în apropierea iminenței propriei morți, iar ceea ce predomina era sentimentul de recunoștință. „Am dăruit dragoste și am primit dragoste în dar; am fost binecuvîntat cu multe lucruri minunate, și la rîndu-mi am întors lumii zestrea mea; m-am bucurat de cărți, de colindat prin lume, de idei și de scris. Am întreținut o legătură cu lumea... Mai presus de orice, am fost o ființă gînditoare, un animal cu rațiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine este un privilegiu enorm și o aventură unică”.

Priviți-i pe cei din preajmă în așa fel încît aceștia să simtă că vă uitați cu adevărat la ei. În final, este ceea ce contează: să simt că am existat pentru cineva.

Cătălina Dumitrescu este doctor în științe psihologice, psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.

Foto: flickr.com

Un pahar cu apă jpeg
Un pahar cu apă
Pășește afară din deșertul lumii. Nu-ți trebuie decît curaj.
Țineți minte trei cuvinte: Criză, Premier, Președinte! jpeg
Țineți minte trei cuvinte: Criză, Premier, Președinte!
Vremea sloganelor goale a trecut, puneți-vă centurile, criza e România Noului Normal.
Virusul ca metaforă jpeg
Virusul ca metaforă
Alienarea era un sentiment real al vieții. Însă în zilele noastre nu mai poate fi așa. În extazul comunicării, subiectul se contopește cu obiectul, interiorul cu exteriorul, toată lumea este conectată organic cu toată lumea și cu toate.
Alergînd pe sloiuri de gheață jpeg
Alergînd pe sloiuri de gheață
De cînd cu pandemia asta nenorocită, ne amînăm și respiratul. Ne-am pierdut chipul în spatele măștilor albe. Nu mai știm cine sîntem. Îmbrățișările, libertatea și rîsul cu prietenii au fost amînate și ele.
Reflecții din izolare jpeg
Reflecții din izolare
Starea de anxietate este crescută și este firesc să fie așa, sunt multe necunoscute, iar predictibilitatea vieții ce părea că o avem a dispărut.
Nu pot să respect nefericirea jpeg
Nu pot să respect nefericirea
Nu înțeleg sentimentul de cușcă, de colivie, pe care îl trăiesc, nu pot pricepe starea mea de privare de libertate.
Pandemia și igiena mentală  O tentativă de discreditare a Realității jpeg
Pandemia și igiena mentală. O tentativă de discreditare a Realității
Constat, cu ocazia acestei pandemii, pentru a nu știu cîta oară, cît de mult și cît de profund  contactul prelungit, neîntrerupt, cu Realitatea dăunează sănătății mentale.
Insule în derivă jpeg
Insule în derivă
Neîncrederea mea a fost construită cu grijă, an după an, vîrstă după vîrstă, decret după decret.
Gînduri post pandemie: părăsim orașele! jpeg
Gînduri post-pandemie: părăsim orașele!
Astăzi trăim o pandemie similară ca simptomatologie, impact și măsuri adoptate cu ciuma pulmonară, iar orașul ne riscă viața în loc să ne apere.
Micro granturi pentru artiștii independenți jpeg
Micro-granturi pentru artiștii independenți
Micro-granturile ADFRSurvival se adresează talentelor emergente și actorilor independenți.
La fel de izolată ca înainte, dar mai empatică jpeg
La fel de izolată ca înainte, dar mai empatică
Am înţeles că tuturor ne e greu, dar şi că unora dintre noi le e mai greu să accepte asta.
Karma e karma, neh? jpeg
Karma e karma, neh?
Creația se naște de multe ori din suferință, dintr-o fractură a spiritului.
Ce n am înțeles încă despre pandemie? jpeg
Ce n-am înțeles încă despre pandemie?
În acest mecanism hipercomplex tulburat de pandemie, ajungem să trăim reactiv.
New York, stare de urgență jpeg
New York, stare de urgență
În New York, lumea nu a respectat izolarea în totalitate. Dacă s-ar fi luat măsuri mai devreme, poate nu s-ar fi ajuns aici. Există mai multe focare. Momentan, cel mai mare e în Queens.
În oglindă jpeg
În oglindă
Cît de ușor este să stai la adăpost, între cei patru pereți ai tăi și să critici pe toată lumea.
Sfaturi pentru epidemie din secolul al XIX lea jpeg
Sfaturi pentru epidemie din secolul al XIX-lea
Amintindu-mi că în manual se regăsește și o lecție referitoare la epidemii și boli contagioase, m-am gîndit să împărtășesc cititorilor normele de comportament recomdandate à cette époque-là pentru a putea controla în mod corespunzătoar astfel de momente dificile, în măsura în care era posibil, în condițiile date.
Intimitatea în vremea pandemiei jpeg
Intimitatea în vremea pandemiei
Închiși între patru pereți și cu măsuri de distanțare socială impuse de autorități, cum ne mai raportăm astăzi la intimitate? Nu ne mai ținem de mînă, nu ne mai îmbrățișăm. Nu ne mai spunem că o să fie bine, pentru că nu știm, de fapt, cum o să fie. Ne sunăm prietenii și părinții și vorbim mult.
Primăvara disperării noastre jpeg
Primăvara disperării noastre
Nu sînt împăcată cu perioada asta. Nu sînt senină și nu sînt deloc zen. Nu am confortul psihic pentru a fi așa.
Paradoxul liniștii jpeg
Paradoxul liniștii
Dacă am mizat pe convingerea că serviciul sau produsul nostru va beneficia de interes necondiționat (și neîntrerupt!), fără a ne pune problema existenței noastre și în condiții precare, sau dacă am știut că jobul nostru tinde să iasă din sfera importanței în viitorul previzibil, însă am sperat fără temei că acest viitor este un concept prea îndepărtat pentru a-l scoate din abstract, atunci sîntem de vinovați pentru ceea ce trăim astăzi.
Ceea ce nu ne omoară ne sperie jpeg
Ceea ce nu ne omoară ne sperie
Principiul psihologic care ne face să ne temem de gripa porcină, de gripa aviară sau de COVID-19, dar nu de gripa comună, se cheamă „frica de pericole care sperie“.
The Kids Are Alright jpeg
The Kids Are Alright
Tranziția de la „de toate” la „nimic” în timp atît de scurt este șocantă, te face să anticipezi și să te ambalezi.
„Este de dorit să nu ajungem în situația de a improviza cu mîinile goale“ – dialog cu Natalia PĂTRAȘCU, medic cardiolog jpeg
Epidemia în vremea dezastrelor jpeg
Epidemia în vremea dezastrelor
De cîtva timp trăim în epoca fenomenelor care afectează profund mase de oameni care, de cele mai multe ori, nu au nici o vină în declanșarea lor.

Adevarul.ro

image
Românii au votat Destinaţia Turistică a anului 2022. Oraşul care a câştigat marele titlu
Capitala Moldovei a câştigat premiul publicului, românii fiind cei care au votat online, pe www.destinatiaanului.ro. Premiul Juriului a fost acordat Braşovului.
image
O tânără şi-a dorit o noapte de vis în compania unui „Don Juan”. Idila s-a transformat în coşmar
O tânără care credea că va trăi o noapte de vis alături de un aşa-zis „Don Juan” s-a trezit a doua zi ca dintr-un coşmar. Bărbatul a fost condamnat pentru faptele sale.
image
Imagini din patiseria Paul din mall Promenada închisă de ANPC din cauza mizeriei şi a alimentelor expirate VIDEO
O echipa din Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor din Municipiul Bucureşti a constatat un mod defectuos în desfăşurarea activităţii Patiseriei/cofetăriei Paul, care oferea spre consum produse care pot pune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.