The Kids Are Alright

Acum cîteva zile am visat că lucram într-o clădire labirintică cu un aer de Gotham City, unde eram colegă cu Ștefan Bănică Junior.  Și nu știu cum și de ce, Ștefan Bănică Junior s-a îndrăgostit de mine foarte tare și ținea morțiș să fim împreună. Eu eram flatată, dar mai mult eram foarte îngrijorată, pentru că în vis îmi aminteam că parcă împărțise palme unor foste partenere și mi-era teamă că acum e rîndul meu. Cînd m-am trezit, cerul era la locul lui, nici urmă de Junior și eram tot acasă, unde-mi fac veacul de mai bine de zece zile. Îngrijorarea și-a reluat iar locul undeva în fundalul realității zilei, dar tema visului – anume posibilitatea apropierii cu repercusiuni potențial grave – a rămas și rămîne.

Cu puțin timp în urmă – deși dimensiunea „puținului” devine tot mai neclară cu fiecare zi care trece cam la fel – încă se găseau de toate. La început, au dispărut săpunurile antibacteriene, subtil, aproape de neobservat. Într-o zi, pur și simplu am văzut că rafturile erau goale. Și, după ele, s-au evaporat rapid și pîinea, hîrtia igienică, paracetamolul și făina. Apoi și celelalte.

Toate ca toate, dar cel mai tare m-a surprins că a dispărut făina. Pîinea e de bază în Olanda, și înțeleg că făina e un fel de pre-pîine. Poate lipsa mea de înclinație domestică e de vină, însă chiar nu mi-am imaginat că sîntem toți brutari în suflet și abilități. Eu, dacă aș avea doar făină în casă, probabil că aș amesteca-o cu apă și aș da-o pe gît direct din pahar.

Deși m-am prins că lucrurile încep să dispară de pe rafturi, la început mi-am zis că eu nu fac dintr-astea, nu adun lucruri în casă și în frigider, că e absurd și panichist și chiar ridicol, mult sub inteligența mea. Apoi, cînd am primit un mesaj telegrafic că imediat urmează să se anunțe că se dă „marea stingere” și o să ne închidem toți în acasă – am simțit clar că mi s-a dat o misiune, așa c-am pus mîna pe două papornițe mai mari și am întins-o în pasul ștrengarului la supermarket, unde, fără pic de jenă, mînuța gheară se făcu.

Știți bancul ăla din comunism cu „Aveți ouă? – Nu, aici n-avem carne, n-avem ouă la următorul magazin”? Ei bine, mi-a venit în minte zilele astea, cînd am ieșit din vizuină să mai trag o tură cu papornița să văd ce mai e de luat. La vin și băuturi alcoolice chiar n-a fost înghesuială, așa că tot m-am întors cu ceva.

Cînd am postat imaginile pe internet cu rafturile goale, mulți au răspuns că nu se așteptau ca olandezii să golească magazinele așa. Mitul unei societăți perfect echilibrate a lovit iarăși, cu dezamăgirea că disciplina, calmul și raționalul, de așteptat la națiile de übermensch din vest, au dispărut așa. Firesc ar fi ca așa ceva să se poată doar în România, ca să rîdem și să ne dăm ochii peste cap. Dar, iată, estul și cu vestul s-au întîlnit într-un mod neașteptat. S-a dovedit că frica – instinctivă și umană – și-a zis cuvîntul și aici, și de mai rău augur ca asta nici nu se putea.

Trebuie să recunosc că experiența rafturilor gol-goluțe are o încărcătură emoțională imediată. Tranziția de la „de toate” la „nimic” în timp atît de scurt este șocantă, te face să anticipezi și să te ambalezi. Asta și prin asociere cu imagini din filme-n care vine apocalipsa, dar și pentru că ilustrează implicit și foarte tangibil posibilitatea că acele produse, acum cărate în case, se vor termină. Și dacă momentul acela nu va coincide cu momentul revenirii la normal? Dacă nu mai vin altele, sau dacă vin și se termină și ele? Dacă e doar începutul și nu poți ști ce va urma?

Ce-i drept, nu poți ști, dar momentan am să recunosc și că viața acasă nu-i prea grea. E curios cît de repede am acceptat-o că fiind normalitate. Ziua lucrăm cu laptopurile în față, și între ședințele online, facem pauze de cafea. La început ne îmbrăcam și ne aranjam, dar acum nu ne mai deranjăm cu asta. Totuși, la prînz punem frumos masa. N-am mai luat atîtea prânzuri împreună de cînd eram studenți și stăteam acasă că n-aveam bani de altceva. Încă ne placem și asta ajută. O declarație de dragoste de sezon: dacă ar fi să aleg cu cine să mă închid în carantină, tot pe tine te-aș vrea. Ieri dimineață am dansat spontan în mijlocul sufrageriei pe o melodie care ne aduce aminte de vacanță, și-am rîs și am băut cafea. 

Mai sînt trei săptămîni și cel mai probabil o să împlinesc 36 de ani în atmosfera asta. Cu fiecare zi auzim că se închid tot mai multe. Merg mai puține trenuri și autobuze. Poștașul îmi aruncă un pachet de la jumatea scărilor privindu-mă ca pe o bombă cu ceas. Dar încă mai putem ieși din casă și, în momentul asta, asta chiar înseamnă ceva. Ne luăm bicicletele și fugim să vedem marea. Aerul proaspăt și deschiderea imensă ne reamintesc că sîntem tot aici, și sîntem bine. Că va mai trece o noapte și apoi va veni iar dimineața.

E o situație unică și fără precedent și cred că e bine să vedem, să observăm și să acceptăm asta. Ce ne rămîne în minte și în suflet nu e amintirea obișnuitului și-a previzibilului, ci fix acele momente ieșite din tipar, care ne fac prezenți și atenți și ne somează să reformulăm ce e important și ce contează. Pe internet apar mormane de articole și gînduri, un cumul de informații de tot felul, un haos de idei. Unele sînt importante, majoritatea însă reflectă doar nevoia de a pune ordine în nesiguranță și incertitudine și de-a găsi însemnătatea în ce e acum și în anticiparea a ce va urma. Simt că am obosit și mi-e și teamă că în zgomotul de fond nu auzim fix ce contează. Și sigur e mult prea devreme ca să putem cu adevărat vedea.

În imediat, criza actuală ne unește în izolarea noastră. Seara, în liniștea cartierului, stau pe balcon și simt prezența celorlalți, acum mai mult ca oricînd. Sîntem făcuți toți din aceeași stofă și sîntem vulnerabili. Și poate nu e rău să fim așa de conștienți de asta. Primesc mesaje de la prieteni împrăștiați în lume și simt că zilelea astea care curg la relanti topesc distanța, oricît de mare ar fi ea. Rutina și alergătura obișnuită dispărute – pentru un timp, trăim aceeași realitate și găsim același numitor în ea. Pare că ne-am adunat cu toții într-un spațiu suspendat, fără coordonate, în care ne avem unii pe alții, cu priorități comune, și o nevoie de apropiere și de a ști că cei pe care îi iubim sînt tot bine și azi, chiar dacă nu știm sigur dacă lucrurile vor rămâne așa și nici ce va urma.

Notă: Între timp supermarketurile s-au reaprovizionat. Azi se găsea și pîine și hîrtie igienică și mai de toate. Zilele trecute am prins și două săpunuri antibacteriene și o cutie de Paracetamol. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă free­lancer.