Ceea ce nu ne omoară ne sperie

Nimeni nu știe în ce direcție și cu ce viteză se va răspîndi un nou virus. Nu putem calcula cu precizie riscurile și vom afla doar retrospectiv dacă am reacționat în mod exagerat sau dacă nu am făcut destul. Dat fiind acest grad de incertitudine, modul în care reacționăm la răspîndirea unui virus este la fel de vital ca însăși natura agentului patogen. Iar felul în care reacționăm la coronavirusul COVID-19 ar trebui să țină cont de ceea ce am învățat cu ocazia epidemiilor din trecut.

Dar să nu ne bazăm pe asta. Epidemia de gripă porcină din 2009 a ucis sute de mii de oameni, cu precădere în Africa și în Asia de Sud-Est. În Europa însă, unde amenințarea a fost, prin comparație, mai redusă, mediile au actualizat numărul deceselor și al suspiciunilor de îmbolnăvire în fiecare zi. În Marea Britanie, guvernul a prezis că numărul deceselor ar putea ajunge la 65.000. În cele din urmă, au murit mai puțin de 500 de persoane.

Aceste bilanțuri zilnice au stîrnit, în mod previzibil, panică și i-au determinat pe politicieni să ia decizii pripite și nechibzuite – cum ar fi aprovizionarea masivă cu medicamente – fără să țină cont de fapte. Toate privirile erau ațintite asupra noului virus necunoscut, și nu asupra modului în care oamenii ar putea fi protejați de amenințări mai letale, cum ar fi gripa sezonieră, care a făcut în 2009 mult mai multe victime decît gripa porcină; de altfel, încă o face, ceea ce ar fi cît se poate de clar dacă mass-media ne-ar bombarda din oră în oră cu numărul victimelor provocate de gripă.

La fel, milioane de oameni mor de malarie și tuberculoză în fiecare an, mai ales în țările în curs de dezvoltare. Și, pentru a lua în considerare numai SUA, infecțiile intraspitalicești ucid anual aproximativ 99.000 de pacienți. Dar pe acești bieți oameni nu-i bagă nimeni în seamă.

De ce ne temem mai mult de ceea ce e mai puțin probabil să ne ucidă?

Principiul psihologic care ne face să ne temem de gripa porcină, de gripa aviară sau de COVID-19, dar nu de gripa comună, se cheamă „frica de pericole care sperie“ (fear of dread risks). E simplu de stîrnit frica de situații în care mor mai mulți oameni într-un interval scurt de timp, cum ar fi prăbușirea unui avion sau o epidemie. Dar cînd același număr de oameni, sau chiar mai mulți, mor pe parcursul unei perioade mai lungi de timp – cum ar fi cazul accidentelor de circulație sau al gripelor sezoniere –, publicul e mai greu de convins să poarte centuri de siguranță sau să se vaccineze.

Să luăm „virusul“ paradigmatic al mileniului: terorismul. După evenimentele traumatizante din 11 septembrie 2001, mulți americani au renunțat să mai zboare în favoarea călătoriei cu mașina. S-a estimat că în anul care a urmat atacurilor teroriste și-au pierdut viața în trafic, încercînd să evite riscurile presupuse de zborul cu avionul, încă 1.500 de oameni – mult mai mulți decît numărul de pasageri care au murit în cele patru avioane.

Teroriștii lovesc mai întîi cu forță fizică, ceea ce captează întreaga atenție. A doua lor lovitură are loc cu ajutorul minților noastre – prin frica noastră de pericolele care sperie, care ne face să sărim din lac în puț. Această a doua lovitură poate fi costisitoare. În numai doi ani de la atacurile din 11 septembrie, economia SUA a pierdut peste 100 de miliarde de dolari din cauza restricțiilor de călătorie, a perturbării activităților comerciale și a anulării de evenimente. În plus, guvernul federal a cheltuit o jumătate de miliard de dolari pentru măsuri de securitate, iar poporul american a acceptat, de dragul propriei siguranțe, măsuri de supraveghere mai drastice din partea statului. Cu toate acestea, în ziua de azi, un american riscă să fie ucis mai degrabă de un copil înarmat decît de un terorist islamist.

Nu numai de teroriști ne temem în mod disproporționat. În 2009, guvernul egiptean a dispus ca toți porcii din țară să fie sacrificați, chiar dacă pînă atunci nu fusese raportat nici un caz de gripă porcină. Guvernul a exploatat pur și simplu frica de pericole care sperie pentru a persecuta mica minoritate creștină din Egipt.

Astăzi, minoritățile asiatice din SUA și Europa plătesc prețul pentru COVID-19. Cetățenii cu origini asiatice sînt priviți cu suspiciune, iar restaurantele chinezești, din Berlin pînă în San Francisco, sînt ocolite de clienți și raportează pierderi de peste 50%. Și, desigur, mass-media are de cîștigat cînd sună alarma și cînd devenim dependenți de paginile, platformele, programele și podcast-urile ei.

Din fericire, teama disproporționată de lucruri care, cel mai probabil, nu ne vor omorî nu e întipărită genetic în creierele noastre. De aceea, educația în materie de riscuri e atît de importantă. Trebuie să învățăm matematica incertitudinii, adică gîndirea statistică. La fel cum capacitatea de a citi ne permite să înțelegem texte, gîndirea statistică ne permite să înțelegem și să gestionăm riscurile cu care ne confruntăm.

Educația în materie de riscuri înseamnă, printre altele, să învățăm de ce ne temem de ceea ce ne temem. De fapt, înțelegerea incertitudinii și înțelegerea psihologiei merg mînă în mînă. Astfel, oamenii pot învăța să pună întrebările corecte – iar politicienii, să ia deciziile corecte.

Ca exemplu, atunci cînd a izbucnit gripa porcină, multe guverne au urmat sfatul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) și s-au aprovizionat masiv cu Tamiflu, un medicament comercializat pentru a combate consecințele severe ale gripei. Mulți dintre consilierii experți ai OMS aveau însă conexiuni financiare cu fabricanții de medicamente, și încă nu există nici o dovadă că Tamiflu este eficient. SUA au risipit mai mult de un miliard de dolari, iar Anglia peste 400.000 de lire sterline pentru acest medicament – bani care s-ar fi putut investi în îmbunătățirea sistemului de sănătate.

Chiar și politicienii care au cunoștințe avansate în materie de risc au nevoie de o doză considerabilă de curaj pentru a acționa pornind de la dovezi clare, și nu mînați de teamă. Aceștia sînt liderii de care avem nevoie și pe care i-am respecta.

Dobîndirea de cunoștințe în materie de risc la nivel global i-ar da fiecăruia dintre noi șansa să abordeze situații precum epidemia COVID-19 fără să-și piardă capul. Noul virus de anul acesta nu va fi cel din urmă. Un prim pas în confruntarea cu epidemiile care vor urma ar fi să învățăm să trăim cu incertitudinea, și nu să-i cădem pradă.

Gerd Gigerenzer este directorul Centrului Harding pentru competența riscului de la Institutul „Max Planck“ pentru cercetare educațională din Berlin.

© Project Syndicate, 2020

traducere de Matei PLEŞU