Epidemia în vremea dezastrelor
De cîtva timp trăim în epoca fenomenelor care afectează profund mase de oameni care, de cele mai multe ori, nu au nici o vină în declanșarea lor. Chiar dacă în trecut se găsesc episoade oarecum asemănătoare, efectele de acum au o amplitudine nemaiîntîlnită. Asta, din cauza faptului că politicienii nu iau în serios experții și datele studiilor acestora, care demonstrează apariția unor anomalii suspecte în natură sau în sistemele sociale ale căror evoluții pot duce la dezastru. De obicei, experții prezintă trei scenarii de evoluție, în secvența optimist, îngrijorător și pesimist (catastrofal). Rapoartele prezentate de aceștia pe cale ierarhică, în reviste și congrese de specialitate sau în mass-media, nu primesc importanța cuvenită, nu sînt urmate de măsuri rapide și calibrate la dimensiunile fenomenului.
Mă întreb cîtă lume știe că există o Rezoluţie adoptată de Adunarea Generală a ONU, 64/200 din 21 decembrie 2009, prin care ziua de 13 octombrie a fost desemnată Ziua Internaţională pentru Reducerea Riscului Dezastrelor Naturale. Și încă ceva: primul dezastru din lumea modernă a avut loc în portul canadian Halifax în 1917 (explozia unui vapor cu muniție), dar a trebuit să treacă 65 de ani pînă la prima dezbatere privind dezastrele la X-lea Congres mondial de sociologie (Mexic, 1982).
Veți spune că epidemia și pandemia sînt altceva decît dezastrele, dar ele sînt din aceeași familie de evenimente. Mă întreb de ce nu este tradusă în românește cartea sociologului german Ulrich Beck, Societatea riscului, apărută în 1986.
Îmi amintesc de marea sperietură planetară produsă, la începutul anilor ’70, de Raportul Clubului de la Roma intitulat „Limitele creșterii“, apoi de prima criză a petrolului din 1973. Au urmat volumele de studii ale Worldwatch Institute denumite „Starea lumii“, în care experți de prestigiu internațional arătau marile pericole care amenință lumea noastră: explozia bolilor, reducerea surselor de apă potabilă, deșertificarea, poluarea, împuținarea hranei, efectul de seră, chimizarea excesivă a agriculturii, multiplicarea riscurilor tehnologice și cîte altele. Într-unul dintre aceste rapoarte se spunea că mai urmează o bombă cu ceas cu efecte imposibil de prevăzut: din cauza chimizării enorme în toate domeniile, în corpul oamenilor care trăiesc acum s-au acumulat peste o sută de substanțe chimice, pe care, în secolul al XIX-lea, nu le aveam…
Filmele artistice încearcă să acopere golul cu scenarii privind căderi de meteoriți, invazii ale unor entități răuvoitoare, viruși care transformă oamenii în zombi feroce. Un element comun tuturor producțiilor artistice este surpriza naivă manifestată de factorii de decizie în fața dovezilor alarmante și incapacitatea acestora de a înțelege că timpul de reacție se diminuează accelerat. Desigur, la un moment dat apare o persoană cu soluția salvatoare și lucrurile reintră în normalul dintotdeauna.
Cînd apar amenințări de masă precum cele provocate de invizibilul coronavirus, reacțiile oamenilor cresc în amploare, pierd din raționalitatea obișnuită, iar uneori devin distructive. Deși autoritățile fac apel la calm, iluzia de centralitate a fiecărui cetățean – Eu sînt în centrul pericolului – îl face să urmărească doar salvarea sa și a familiei sale. Persoana trăiește o suferință intensă determinată de sentimentul că situația apărută atît de brusc îi depășește capacitățile de a-i face față, că este abandonat și fără apărare, că nu are resurse de a rezista agresiunii virotice, chimice sau fizice (se află sub dărîmături, este amenințat de nivelul apei care crește, de lipsa alimentelor și a medicamentelor etc.). De fapt, suferința persoanei și frămîntările sale de a se proteja încep odată cu aflarea primelor informații privind pericolul, chiar dacă acestea sînt zvonuri care circulă din gură în gură.
Zvonurile sînt fenomene sociale cu o particularitate aparte: ele se referă la lucruri de mare semnificație pentru fiecare dintre noi, precum sănătatea, alimentele, banii, locul de muncă și altele. Prin faptul că primim „informația“ de la o persoană apropiată și care sîntem convinși că ne vrea binele, ne alarmăm, luăm măsuri ilogice pentru că „așa face toată lumea“. La cutremurul din 1977, a doua zi, pe la ora 12, treceam prin Piața Unirii și am văzut peste o mie de oameni care stăteau la ușa unui magazin alimentar să cumpere singurul produs aflat în vînzare, slănină de porc. Cei care ieșeau din magazin erau mîndri că aveau în brațe bucăți mari de slănină pe care abia le puteau duce. Cu siguranță, în zilele următoare, cînd se vor fi liniștit, au realizat că au dat bani pe un produs destul de puțin folosit în bucătăria de la noi. Deși știau asta, nu au putut face altfel și s-au așezat la coadă.
În asemenea situații, în faza de urgență devin prioritare pentru cetățeni nevoile de securitate și ajutor și, ca urmare, autoritățile trebuie să dea asigurări verificabile în farmacii, spitale și magazine alimentare. Chiar dacă serviciile sociale întîmpină dificultăți în contextul actual (producția, distribuția, consumul, controlul), întîrzierile sau chiar absența celor esențiale sînt alarmante și generează ostilitate față de cei cu responsabilități în domeniu, deoarece semnalul (penuria sau absența) generează frica pentru viitor.
În cazul de față, gravitatea amenințării nu vine din exteriorul comunității, ci din interiorul ei, de la oamenii în mijlocul cărora trăim și a căror prezență a fost întotdeauna liniștitoare pentru noi. Ne întrebăm dacă cel care trece pe lîngă noi s‑a spălat pe mîini, dacă va folosi batista în caz că va strănuta sau tuși, dacă ia lucrurile în serios sau nu-i pasă. Simțim prezentul ca avînd o intensitate excepțională și care ne blochează planurile de viitor. Sentimentul că sîntem fragili în fața riscurilor devine cu atît mai dominant cu cît nu ai unde te ascunde. Dacă se adaugă bolile aduse de vîrstă, grijile pentru membrii familiei, nesiguranța locului de muncă și datoriile la bănci, atunci se poate instala disperarea…
După ce trec primele zile de dezorientare generală, vin marile întrebări la care elita Puterii trebuie să răspundă. Cine era însărcinat cu depistarea indicatorilor de pericol și ce documente a produs și a înaintat pe cale ierarhică (eventual, cine și de ce a blocat informațiile)? Ce împrejurări au creat condițiile de penurie de acum (incompetență, neglijenţe, lipsa stocurilor obligatorii de materiale)? Cum au fost stabilite ordinele de prioritate în această societate a necesității (mă întreb care e diferența dintre prioritatea unu și prioritatea zero)?
Din păcate, situațiile de urgență aduc și fenomene deviante din partea unora: dosesc anumite produse, cresc preţurile, fură benzină, medicamente, apă potabilă, măști de protecție. Trist este cînd unii refuză să se supună obligațiilor, iar unele familii aleg să iasă din zona de pericol plecînd la rude aflate în zone îndepărtate. Cîteva zile lucrurile merg bine, deși majoritatea locuințelor românilor nu sînt concepute pentru a primi oaspeți o perioadă îndelungată. Destul de repede se instalează un sentiment de îngrămădire, de incomodare reciprocă, determinat de suprautilizarea băilor, a bucătăriei și a sufrageriei, de ciocnirea dintre obiceiurile diferite ale gazdei și ale musafirilor. Cu toată bunăvoința părților, pragul de toleranță este depășit după trei săptămîni și lucrurile intră în impas: gazdele regretă că au acceptat venirea lor, oaspeții nu-și mai pot ascunde dezamăgirea față de rudele lor dragi. Ca urmare, este mai ușor de stat în locuri puse la dispoziție de autorități (școli, internate, cazărmi, amenajări de șantier) decît să stai la rude o perioadă mai mare.
Cu toate măsurile și restricțiile anunțate de autorități, pot apărea o serie de acte deviante din partea unor oameni, dar care trebuie interpretate în contextul atipic determinat de eveniment: jafuri individuale sau colective, intrarea prin efracție într-o locuință, luarea unui vehicul fără aprobare, instalarea într-o casă nelocuită temporar, traversarea unei proprietăți particulare, distribuirea inechitabilă a ajutoarelor. În realitate, ceea ce este perceput ca jaf poate fi determinat de luarea unor mijloace de ajutor necesare imediat salvării oamenilor la care proprietarul se opune fără motiv, intrarea într-o locuință poate fi legată de existența unor medicamente sau a unor alimente lăsate de proprietarul plecat, traversarea proprietății facilitează un ajutor prețios sau scurtează distanța pînă la perimetrul de siguranță. Uneori, dezordinile publice, mai ales cele desfășurate într-un spirit de carnaval, pot fi asociate cu voința de schimbare sau cu contestarea ordinii sociale stabilite temporar. Vreau să spun că unele conduite sînt doar aparent deviante, că sînt raportate greșit la starea de normalitate care, deocamdată, nu mai există. Conjunctura confuză tulbură reperele de diagnoză și favorizează găsirea „țapului ispășitor“ acolo unde el nu există.
Mai sînt și alte aspecte a căror apariție, din păcate, adaugă o doză suplimentară de suferință: tendința mass-media de a dramatiza exagerat cazurile individuale; autorități care consideră fermitatea o atitudine indispensabilă pentru menținerea iluziei de ajutor și securitate sau care pot minimaliza realitatea faptelor pentru a-și masca incapacitatea; poliția care poate interveni după criterii neadaptate situației și agenți copleșiți fizic și psihologic în fața amplorii situației din teren; victimele cele mai afectate se pot plînge de explozia abuzurilor și a criminalității, furnizînd mărturii departe de adevăr.
Cîteva concluzii se impun: personalitatea celor afectați de eveniment și, mai ales, a liderilor care conduc instituțiile esențiale pentru măsurile de ajutor și lichidare a efectelor produse la nivelul populației este parte integrantă a evenimentului, fie el epidemie, cutremur sau inundație. Tocmai de aceea, evaluarea liderilor din punctul de vedere al rezistenței la stresul extrem este o condiție obligatorie a desemnării sau nu pe post. Apelul excesiv la calm atunci cînd viața ta este în pericol evident duce la desconsiderare și ostilitate față de cel care îl repetă pentru că așa este scris pe hîrtia pe care i s-a spus s-o citească. Noi avem încredere doar în personalități cu adevărat mature, cu o istorie profesională și etică viguroase, buni vorbitori și charismatici, care cred sincer în ceea ce comunică celor aflați la greu. Este necesară o pregătire specială a acestor lideri pentru eventualitatea apariției unui eveniment distructiv de amploare, pentru a nu cădea în capcana dublei erori: supraestimarea rigorii și a clarității rolurilor și atribuțiilor fixate legal serviciilor din subordine și subestimarea gradului de organizare și structurare a universului de viață al cetățenilor. Distincția criminalitate-devianță devine dificilă pentru că legitimitatea socială conferită de eveniment se lovește de inflexibilitatea normei juridice din vremurile normale.
Oamenii caută energie, încredere și soluții în interiorul grupului din care fac parte și tocmai de aceea ies în balcoane și cîntă împreună, așteptînd ca cineva să le promită că sînt la adăpost de pericole și pot dormi liniștiți.
Gheorghe Florian este conferențiar universitar, a fost directorul Penitenciarului Rahova.
