Şerban GEORGESCU

În locul pe care credința (frica de Dumnezeu) îl ocupa în sufletul individual a rămas un gol, o gaură neagră.

Mecanismul de autoprotecție împotriva imbecililor nu mai funcționează.

Această diversiune politică toxică, creată și perpetuată de oameni cu abilități politice de tip bolșevic, care a reușit, așa cum și-a propus de la bun început, să înșele marea majoritate a unei națiuni întregi, ținînd-o în mod premeditat în întuneric, timp de mai bine de 30 de ani, ar trebui să iasă definitiv de pe scena politică a țării, dacă vrem ca această țară să aibă un viitor decent.

Politica este, pînă la urmă, noul „Zeu” al Epocii de Fier.

Nu știu alții cum sînt, dar eu, unul, trăiesc în ultimii 30 de ani în această țară cu senzația că rătăcesc permanent printr-un imens labirint.

Constat, cu ocazia acestei pandemii, pentru a nu știu cîta oară, cît de mult și cît de profund  contactul prelungit, neîntrerupt, cu Realitatea dăunează sănătății mentale.

Locul nu este doar un paradis al singuraticilor, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci și unul de întîlnire al scriitorilor, artiștilor, al oamenilor de cultură, în general, dintre care unii de primă mărime. De altfel, unii dintre aceștia sînt clienți atît de fideli încît acum au aici locurile rezervate, marcate cu cîte o plăcuță metalică pe care le este înscris numele.

În anii aceia tata asculta în mod regulat Europa Liberă și mă lasa și pe mine să ascult, cu condiția, evident, să nu spun absolut nimic despre asta la școală.

Rămîn înțepenit în fotoliu și joc biliard pe calculator timp de aproximativ o oră.

Cincizeci de bobocei de rață, galbeni și pufoși, au fost executați de curînd undeva la granița dintre Rusia și Ucraina, din motive de securitate. „Rățuștele nu aveau documente însoțitoare, așa că s-a luat decizia distrugerii lor“, a declarat Svetlana Zaporojcenko, șefa direcției regionale Belgorod.

Cauciucurile scot un sunet ca şi cum aş merge pe ploaie. Opresc şi nu-mi vine să cred: cauciucurile mele sînt pline de asfalt topit pe care s-au lipit mii şi mii de pietricele mai mici şi mai mari, aşa cum se lipesc alunele pisate de crema de pe tort.

Aşa cum probabil li se întîmplă multora dintre cei care s-au lăsat fermecaţi de geniul lui Homer, am trăit pînă tîrziu cu prejudecata că Troia este o destinaţie fantastică, pierdută undeva în timp şi spaţiu, inaccesibilă pentru muritori, mai ales pentru cei din zilele noastre.

Cu cîteva primăveri în urmă, pe vremea cînd nepoţelul meu Tudor avea doar 5 ani, am fost împreună cu el într-un parc, unde aproape toată după-amiaza s-a jucat cu o energie debordantă. Nu am reuşit să-l desprind din tot acel univers de leagăne, tobogane, balansoare, chirăieli şi urmăriri ca-n filme decît cînd se înserase.

Din torentul de reacţii care au invadat mass-media în urma evenimentelor tragice de la Paris, una mi-a atras în mod special atenţia. Este vorba despre o caricatură care îl înfăţişează pe Iisus răstignit pe cruce, privind trist şi resemnat în jos, către un preot care îl priveşte mustrător: „You shouldn’t have provoked them!“

Astă-vară, pe cînd mă întorceam dintr-o scurtă vacanţă la mare, lăfăit pe bancheta din vagonul aproape gol al trenului care mă ducea spre casă, în fereastra însorită pe care priveam absent, după mai multe peisaje largi şi profunde, a apărut brusc o mică pădure alergînd înapoi, dar atît de aproape, încît aş fi putut atinge cu mîna acel „Şi dacă ramuri bat în geam...“, trezit deodată la viaţă de prin cotloanele memoriei.

O neobişnuită şi mai puţin cunoscută carte reuneşte sub titlul de mai sus cele mai importante scrieri (eseuri?) ale lui Salvador Dalí răspîndite de-a lungul a peste 50 de ani (1927 – 1978), prin presa culturală a vremii, considerate de majoritatea criticilor drept esenţiale pentru înţelegerea Suprarealismului, aşa cum a fost el gîndit de autor.

Dacă ar fi să analizez pe scurt istoria relaţiei pe care am avut-o de-a lungul vieţii cu televizorul, aş clasifica-o drept complicată, instabilă, volatilă, năbădăioasă chiar. „Vîrsta de aur“ ar fi cea din anii ’70, cînd serialele de desene animate mă ţintuiau pur şi simplu în faţa ecranului, într-o stare de euforie şi dependenţă totală.

Se ştie foarte bine că problema absorbţiei fondurilor europene în general – şi nu doar a celor pentru romi – este una cronică în România, ţară care continuă să se afle pe ultimul loc în Europa la acest capitol, în ciuda îmbunătăţirilor înregistrate în ultimul an, anunţate cu mîndrie de premierul Ponta în urmă cu cîteva săptămîni.

Cînd vine vorba de modul de a citi o carte, am împărtăşit dintotdeauna teoria lui Borges care, într-un interviu acordat către sfîrşitul vieţii, spunea: „În ce mă priveşte, declar că sînt un cititor hedonist. Am citit cărţile pentru emoţia estetică ce mi-o produc şi am lăsat pentru mai tîrziu comentariile şi studiile“.

Rar mi-a fost dat în ultima vreme să aud din partea unei mari personalități a momentului o declarație care să fie în același timp și provocatoare, și inteligentă, și elegantă. Și cu atît mai puțin din domeniul sportului. Dar iată că neobișnuitul campion de snooker Ronnie O’Sullivan reușește să ne surprindă din nou.

Există fragmente de lectură care, prin ele însele, „scoase din context” (cum spun profesioniștii), nepăsătoare la tot ce le înconjoară și chiar față de cel care le-a creat, au darul de a provoca efecte halucinante, de la catatonie la bîlbîială și poate chiar mai departe.

A circulat cu succes (şi mai circulă, poate) în folclorul urban din Bucureşti un banc pornografic al cărui limbaj, desigur, este imposibil de redat într-o publicaţie decentă, dar pe care vreau să-l traduc aici pentru semnificaţia sa aparte.

Într-o conversaţie pe care am avut-o recent la o terasă, în faţa unei sticle cu bere, un bun prieten m-a întrebat, la un moment dat: „Şi... ce mai citeşti?“ „Coranul“, am răspuns.

În această vară am facut o expediţie solitară cu bicicleta, cu plecare din faţa locuinţei mele din Bucureşti, pînă la presupusul sit al ruinelor Troiei, în Turcia, fără a folosi nici un alt mijloc de transport. Nu ştiu dacă nu cumva sînt primul român care a ajuns la Troia pe bicicletă (dar deja asta e publicitate, aşa că nu ţin neapărat să aflu).