Despre bunăvoinţă...

„O împărăţie mare trebuie să se coboare pentru primirea ţărilor mici, întocmai ca fluviul cel culegător de ape. O ţară mică trebuie să se plece pentru a fi ocrotită sub o mare împărăţie. Astfel una va cîştiga în întindere, cealaltă în puterea de a guverna oamenii. Tot aşa, cei mari trebuie să se plece atunci cînd este necesar.“

Cînd, în urmă cu vreo zece ani, am citit prima oară acest fragment (capitolul 61) din Tao te Ching, străvechea scriere a lui Lao Tse, m-am simţit, trebuie să recunosc, foarte indignat, ca cetăţean al unei „ţări mici“, aflate mai mereu de-a lungul istoriei sale sub ocupaţie directă sau în sfera de influenţă a diverselor „împărăţii“. Mi s-a părut a fi un fel de justificare a aroganţei imperiilor lacome de teritorii şi avuţii, şi o umilire a naţiunilor mici, inocente, fragile şi lipsite de apărare, o justificare cu atît mai surprinzătoare cu cît venea din partea unui mare filozof şi nu a vreunui mare cuceritor. De ce, în fond – mă întrebam – este absolut necesar ca „ţările mici“ să se plece în faţa marilor „împărăţii“? De ce nu ar avea ele dreptul, chiar şi teoretic, de a fi pur şi simplu lăsate în pace, să-şi vadă de micile lor necazuri şi bucurii?

Acum, la şapte ani de la intrarea ţării mele în Uniunea Europeană, lucrurile se văd altfel. Am avut în acest răstimp prilejul să observ că ceea ce numim „proces de integrare europeană“ este în sine dovada concretă a faptului că o „împărăţie“ poate încorpora o „ţară mică“, fără vărsare de sînge, şi, mai mult decît atît, îi poate oferi mult mai mult decît pretinde în schimb. Şi mă refer aici nu atît la suportul logistic, misiunile de voluntariat sau fondurile financiare consistente care ne sînt puse la dispoziţie, cît mai ales la acea „putere de a guverna oamenii“, despre care vorbeşte marele filozof chinez. Pentru că una dintre problemele-cheie ale României o reprezintă faptul că a fost şi rămîne o ţară foarte greu guvernabilă. Aproape de neguvernat.

Cu o populaţie în covîrşitoare majoritate blazată, plină de prejudecăţi şi frustrări, spaime şi obsesii, cu un simţ civic cvasiinexistent şi o aversiune viscerală faţă de ideea de stat (dar, atenţie, şi cu pretenţii nelimitate de la acesta), care, cînd votează, o face mai mult emoţional decît raţional, confundînd în mod jalnic ideea de echidistanţă cu lipsa crasă de discernămînt (vezi imbatabilul şi irefutabilul „Toţi sînt la fel“) – pe de o parte, şi, pe cale de consecinţă, o clasă politică formată preponderent din nonvalori oportuniste, cu vederi înguste, mînată de orgolii şi voracitate – de cealaltă parte, România nu a avut, nici după 1989 şi nici după 2007, o viziune de ansamblu, unitară, proprie şi clară asupra drumului pe care îl are de urmat dinspre statul de tip comunist spre cel european modern. Este şi motivul pentru care, în mod paradoxal (şi jenant în acelaşi timp), ea nu are nevoie doar de susţinere externă, ci şi de insistenţe şi presiuni pentru a accepta această susţinere.

Un exemplu edificator în acest sens este şi neobişnuitul incident diplomatic care a avut loc, nu de mult, la nivel guvernamental între România şi Suedia. Aşa cum se ştie, ministrul suedez de externe Birgitta Ohlsson a declarat că, în urma mai multor runde de discuţii la nivel de secretar de stat cu autorităţile române pe tema fondurilor europene destinate reintegrării sociale a romilor, a constatat că partea română refuză, pur şi simplu, propunerea suedeză referitoare la înfiinţarea unei echipe de experţi europeni care să asiste autorităţile române în procesul de cheltuire a acestor fonduri. Tonul a fost unul vehement, doamna Ohlsson declarîndu-se explicit „furioasă“ faţă de atitudinea părţii române şi trimiţînd chiar şi o scrisoare de protest la Bruxelles. „Cred că este o problemă de inerţie şi prestigiu politic: nu se vrea ca alte ţări să se amestece în afacerile politicii interne (ale României – n.r.). În plus, nu este un lucru cu care guvernele şi aleşii români să cîştige alegeri. Mă înfurie dezinteresul pe care l-au arătat pentru acest subiect“, a declarat diplomatul suedez, potrivit AFP.

Se ştie foarte bine că problema absorbţiei fondurilor europene în general – şi nu doar a celor pentru romi – este una cronică în România, ţară care continuă să se afle pe ultimul loc în Europa la acest capitol, în ciuda îmbunătăţirilor înregistrate în ultimul an, anunţate cu mîndrie de premierul Ponta în urmă cu cîteva săptămîni. Practic, asta înseamnă că, în continuare, autorităţile române lasă să se piardă sume uriaşe de bani, din simplul motiv că nu sînt capabile să le administreze în mod corect şi eficient, pe proiecte concrete şi bine justificate.

În aceste condiţii, gestul unui stat membru cu vechime, care contribuie consistent la aceste fonduri, de a propune o metodă de îmbunătăţire a gradului de absorbţie, chiar dacă această metodă presupune o intervenţie directă, nu ar trebui să pară nimănui ofensator. Totuşi, reacţia Bucureştiului a fost cît se poate de caustică. Atît ministrul de Externe Titus Corlăţean, cît şi cel al Fondurilor Europene Eugen Teodorovici s-au întrecut în declaraţii care mai de care mai indignate, apreciind, nici mai mult, nici mai puţin, că partea suedeză se foloseşte de acest subiect din raţiuni electorale şi că declaraţiile diplomatului suedez sînt o „ofensă“ la adresa României, fără a face însă nici cea mai mică referire la intenţiile pe care le au de a îmbunătăţi gestionarea fondurilor europene. Şi nu trebuie neapărat să ne întoarcem la marii clasici ai filozofiei ca să înţelegem această atitudine.

Peste toată această „hărmălaie“... „trece-n zbor un fluture“, cum ar spune poetul: în scrisoarea de răspuns, la sesizarea doamnei Ohlsson, comisarii europeni Viviane Reding, Johannes Hahn şi László Andor abordează un ton împăciuitor, uşor favorabil părţii române, apreciind că în problema romilor, „România a dat şi dă în continuare dovadă de angajament politic“ (la „angajament politic“ am fost totdeauna cei mai buni – i-am putea da lecţii şi doamnei Ohlsson, parol) şi promiţînd că Bruxelles-ul va acorda în continuare „o atenţie specială modului în care autorităţile române intenţionează să promoveze incluziunea romilor în societate.“ Rămîne de văzut dacă această bunăvoinţă a „Împărăţiei“ va da rezultate sau se va risipi în neant, aşa cum s-a întîmplat de atîtea ori pînă acum.